Dragoste la Apus: Povestea unei despărțiri târzii

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să trăiesc așa, ca doi străini sub același acoperiș!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, cu faianța veche și mirosul de cafea arsă. Ana s-a oprit din spălatul vaselor, mâinile ei tremurând ușor, dar nu s-a întors spre mine.
— Ce vrei să spui, Mihai?
Era o întrebare pe care o așteptam de ani de zile, dar când a venit, m-a lovit ca un pumn în stomac. Am privit-o pe femeia cu care am împărțit peste patruzeci de ani de viață, cu bune și cu rele, și am simțit un gol imens.

Nu mai eram noi. De ani buni, discuțiile noastre se rezumau la ce face Vlad la serviciu, la notele nepoatei sau la ce trebuie cumpărat de la piață. Dormeam în camere separate, ne evitam privirile și tăcerile noastre erau mai apăsătoare decât orice ceartă.

Totul s-a schimbat când am cunoscut-o pe Irina. Avea 58 de ani, era profesoară pensionară și venea la biblioteca din cartier unde făceam voluntariat. M-a fascinat din prima clipă: râdea cu poftă, vorbea despre cărți și filme, iar ochii ei verzi păreau să vadă direct în sufletul meu. Cu ea am simțit că trăiesc din nou.

La început, am crezut că e doar o prietenie. Dar serile petrecute împreună la plimbare prin Herăstrău sau discuțiile lungi despre viață m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva merit mai mult decât rutina apăsătoare de acasă.

Într-o seară, după ce am râs împreună la o piesă de teatru, Irina mi-a atins mâna și mi-a spus:
— Mihai, tu nu meriți să fii nefericit. Viața nu se termină la pensie.

Cuvintele ei au rămas cu mine zile întregi. Am început să mă uit altfel la Ana: nu cu ură, ci cu tristețe. Ne-am pierdut pe drum și niciunul nu a avut curajul să recunoască.

Când i-am spus Anei că vreau să divorțăm, a izbucnit în plâns.
— Și Vlad? Ce o să-i spunem lui Vlad? Ce o să zică lumea? La vârsta asta?

Nu aveam răspunsuri. Vlad a venit acasă în weekendul următor și a făcut scandal:
— Tata, ai înnebunit? La 65 de ani vrei să divorțezi? Pentru cine? Pentru o femeie pe care abia o cunoști?

M-am simțit ca un adolescent prins cu minciuna. Dar nu era vorba despre o aventură trecătoare. Era despre mine, despre cine am devenit și cine vreau să fiu în anii care mi-au mai rămas.

Ana s-a închis în ea. Nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Seara, o auzeam plângând în camera ei și mă simțeam vinovat. Dar nu puteam da timpul înapoi.

Prietenii m-au judecat aspru: „E rușinos! La vârsta ta ar trebui să-ți vezi de nepoți, nu să-ți cauți fericirea!”

Dar ce înseamnă fericirea la bătrânețe? Să te mulțumești cu puțin? Să te stingi încet într-o relație moartă?

Irina m-a susținut fără să mă preseze. Mi-a spus: „Dacă vrei să rămâi cu Ana, rămâi. Dar nu te minți pe tine însuți.”

Procesul de divorț a fost umilitor. La tribunal, judecătoarea s-a uitat peste ochelari și a întrebat: „Sunteți sigur că asta vreți?”

Am spus „da” cu voce tremurată.

După divorț, casa a devenit pustie. Ana s-a mutat la sora ei din Ploiești. Vlad nu mi-a vorbit luni întregi. Nepoata mea, Mara, mi-a trimis un mesaj timid: „Bunicule, sper că ești bine.”

Primele luni au fost cumplite. M-am întrebat dacă am făcut greșeala vieții mele. M-am gândit la Ana în fiecare zi. La cum îi plăcea să cânte încet când gătea sau la felul în care îmi aranja cravata înainte să plec la serviciu.

Dar apoi am început să respir din nou. Să ies cu Irina la film sau la muzeu. Să citesc dimineața pe balcon fără să simt povara tăcerii dintre doi oameni străini.

Într-o zi, Vlad m-a sunat:
— Tată… poate că n-am fost corect cu tine. Dacă tu ești fericit… asta contează.

Am plâns ca un copil după apelul lui.

Acum, la aproape 67 de ani, încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că am rănit oameni dragi pentru propria mea liniște sufletească. Poate că am ales egoist.

Dar mă uit la Irina și simt că trăiesc din nou.

Oare avem dreptul să alegem fericirea oricând? Sau trebuie să ne sacrificăm mereu pentru ceilalți?

Ați fi avut curajul meu?