Între două lumi: Povestea unei bunici și a unui nepot crescut cu sacrificiu

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot! — vocea Irinei tremura la capătul firului, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era trecut de miezul nopții, iar afară ningea cu furie. M-am ridicat din pat și am privit pe geam, încercând să-mi adun gândurile. — Ce s-a întâmplat, Irina? — am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul. — Nu mă descurc cu Vlad. Nu dorm nopțile, la serviciu mă ceartă șeful, chiria e scumpă… Nu vreau să-l las, dar nu am de ales. Poți să-l iei la tine o vreme? Te rog…

Nu era prima dată când Irina îmi cerea ajutorul, dar niciodată nu fusese atât de disperată. Vlad avea doar doi ani atunci. Îmi amintesc cum l-am luat în brațe în acea noapte, când Irina a venit cu el la ușa mea, cu ochii roșii de plâns și mâinile tremurânde. — O să fie bine, Irina. O să ai timp să te pui pe picioare. Vlad e în siguranță cu mine — i-am spus, încercând să-i dau curaj.

Anii au trecut repede. Vlad a crescut sub ochii mei, iar eu am redevenit mamă la bătrânețe. Îl duceam la grădiniță, îi făceam pachețel pentru școală, îi citeam povești seara și îi ștergeam lacrimile când visa urât. Irina venea rar, mereu pe fugă, mereu obosită. — Mamă, încă nu pot… Am primit o promovare, dar e mult de muncă… Vlad e bine la tine, nu? — mă întreba la telefon.

Mă uitam la Vlad cum crește și mă bucuram de fiecare zâmbet al lui. Dar în sufletul meu era mereu o umbră: oare fac bine? Oare nu-i răpesc copilului dreptul la mamă? Îi povesteam mereu despre Irina: — Mama ta muncește mult ca să-ți fie ție bine. Te iubește enorm. Dar el mă întreba tot mai des: — De ce nu vine mama la serbare? De ce nu stă cu noi de Crăciun?

Într-o zi, după aproape șapte ani, Irina a apărut pe neașteptate la ușă. Era schimbată: mai slabă, cu cearcăne adânci și privirea pierdută. Vlad era la școală. — Mamă, vreau să-l iau pe Vlad cu mine. Am strâns bani, am găsit un apartament bun… E timpul să fim din nou împreună.

Am simțit cum mi se taie picioarele. — Irina… Vlad e obișnuit aici. E viața lui… — Nu-mi lua copilul! — a izbucnit ea brusc. — Ani de zile mi l-ai ținut aici! Toată lumea zice că e al tău! M-ai făcut să par o mamă rea!

Am rămas fără cuvinte. Eu? Eu care am renunțat la liniștea bătrâneții ca să-i cresc copilul? Eu care am plâns în fiecare seară pentru ea? — Irina, tu mi l-ai adus! Tu ai spus că nu poți… — Da, dar tu ai profitat! Ai vrut să fii din nou mamă! — a țipat ea.

În zilele următoare, Vlad a simțit tensiunea din casă. — Bunico, ce se întâmplă? Plecăm undeva? — m-a întrebat într-o seară. L-am strâns în brațe și am plâns împreună.

Irina a început să vină tot mai des și să-l ia pe Vlad la ea peste weekenduri. Copilul era confuz: — La cine stau de fapt? Cine e familia mea? — mă întreba cu ochii mari.

Vecinii au început să vorbească: „Săraca Irina, a muncit ca să-și piardă copilul!” sau „Ce noroc are Vlad cu o bunică așa devotată!”. Nimeni nu știa ce e în sufletul meu: vinovăție că poate am greșit acceptând să-l cresc și furie că fiica mea mă acuză acum de lucruri pe care nu le-am făcut.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Irina, Vlad a venit la mine și mi-a spus: — Bunico, eu te iubesc cel mai mult pe tine… Dar vreau și la mama. Pot să am două case?

M-am uitat la el și mi-am dat seama că niciun adult nu poate repara ce s-a rupt între noi. Am încercat să vorbesc cu Irina: — Hai să facem ce e mai bine pentru Vlad! Să nu-l tragem între noi ca pe o funie…

Dar Irina era prea rănită ca să asculte. — Tu nu înțelegi! Toată viața am simțit că nu sunt destul de bună! Nici ca mamă, nici ca fiică! Ai vrut mereu să controlezi totul!

Am rămas singură în bucătărie, privind poza cu mine, Irina și Vlad de la botez. M-am întrebat: când s-a rupt totul? Când am devenit dușmani?

Acum Vlad are zece ani și încă pendulează între două case și două lumi. Eu și Irina vorbim rar și rece. Mă întreb adesea dacă sacrificiul meu a fost un ajutor sau o povară pentru toți.

Poate că dragostea nu e mereu de ajuns ca să vindece rănile vechi… Sau poate că uneori trebuie doar să învățăm să iertăm și să mergem mai departe.

Oare câți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?