Umbra sacrificiului: Povestea unei fiice invizibile

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă…
Vocea mi se frânge în liniștea camerei, unde încă plutește mirosul de ceai de tei și medicamente. Mă uit la actul notarial, cu mâinile tremurânde, și simt cum tot aerul din încăpere devine greu, apăsător. Pe hârtie scrie clar: totul îi revine lui Radu, fratele meu. Radu, care venea de Paște și de Crăciun, cu un buchet de flori și o sticlă de vin, stând două ore și plecând grăbit înapoi la viața lui din București.

Eu am rămas aici, în apartamentul nostru vechi din Ploiești, cu pereții galbeni și mobila scorojită. Am renunțat la facultate când mama s-a îmbolnăvit. Aveam douăzeci de ani și visam să devin profesoară de limba română. Dar boala ei a venit ca un trăsnet: cancer la sân, apoi metastaze. Tata murise deja de câțiva ani. Dintr-o dată, totul a căzut pe umerii mei.

— Nu te supăra pe mine, Ilinca — îmi spunea mama, cu vocea ei stinsă — dar nu pot fără tine.

Nu m-am supărat. Am făcut ce trebuia. Am spălat, am gătit, am schimbat pansamente, am alergat după rețete compensate, am stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră sau dureri. Prietenele mele s-au risipit încet-încet. Nu mai aveam timp pentru cafele sau plimbări prin parc. Viața mea era mama.

Radu suna rar. Când venea acasă, aducea mereu cadouri scumpe și vorbea tare despre afacerile lui. Mama îl privea cu ochii umezi, mândră de el. Eu eram mereu acolo, dar parcă invizibilă.

— Ilinca, tu ești sufletul casei — îmi spunea mama uneori, mângâindu-mă pe păr.

Dar sufletul casei nu primește recunoștință. Acum, după înmormântare, când notarul mi-a citit testamentul, am simțit că mă prăbușesc. Totul — apartamentul, economiile, chiar și colecția ei de bijuterii vechi — îi reveneau lui Radu.

— Ești sigură că nu vrei să vorbim cu un avocat? — m-a întrebat vecina noastră, tanti Mariana.

— Nu… nu vreau scandal. Dacă asta a vrut mama…

Dar în fiecare noapte mă întorc pe toate părțile în pat și mă întreb: de ce? De ce nu am contat? De ce nu a văzut cât am sacrificat?

Radu a venit să-și ia lucrurile mamei la două zile după înmormântare.

— Ilinca, nu te supăra… știi cum e, eu am familie, copii… O să vând apartamentul. Poate găsești ceva de închiriat prin oraș.

M-am uitat la el ca la un străin. El nu știa nimic despre nopțile mele nedormite, despre frica de a o pierde pe mama în fiecare zi. Nu știa cât de greu e să trăiești fără niciun viitor al tău.

Am început să fac ordine printre lucrurile mamei. Am găsit un jurnal vechi, cu pagini îngălbenite. Pe una dintre ele scria: „Ilinca e lumina mea. Dar Radu are nevoie mai mult de sprijin financiar.”

Am izbucnit în plâns. Deci pentru ea eram doar lumina din umbră? M-a durut mai tare decât orice boală.

Într-o seară, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat slab. M-am gândit la toate visele mele pierdute: la studenția pe care n-am avut-o niciodată, la iubirea pe care n-am cunoscut-o pentru că nu aveam timp sau curaj să ies cu cineva. La copilul care poate nu va exista niciodată.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Radu: „Sper că nu te superi prea tare. Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi.”

Am șters mesajul fără să răspund. Ce să-i spun? Că am nevoie de o viață nouă?

Am început să caut de lucru. Fără diplomă universitară era greu. Am găsit un post de vânzătoare la o librărie mică din centru. Patronul, domnul Dobre, era un om blând care mi-a spus:

— Știu că nu e mult, dar aici oamenii iubesc cărțile. Poate găsești puțină liniște printre ele.

În fiecare zi aranjez rafturile și citesc câte o pagină dintr-un roman vechi. Uneori vin copii cu părinții lor și îi ajut să aleagă povești pentru școală. Mă uit la ei și mă întreb cum ar fi fost dacă viața mea ar fi fost altfel.

Seara mă întorc într-o garsonieră mică pe care o împart cu o studentă la medicină. E gălăgie pe holuri și miroase mereu a ciorbă sau cafea arsă, dar măcar e locul meu.

Uneori visez că mama intră pe ușă și mă strigă:
— Ilinca! Ai grijă să nu uiți pastilele!
Mă trezesc plângând și simt un gol imens în piept.

Am încercat să vorbesc cu Radu despre ce simt.
— Ilinca, fiecare are drumul lui… Eu n-am putut să stau aici ca tine. Dar mama te-a iubit mult.
— Atunci de ce nu m-a văzut?
El a dat din umeri și a plecat grăbit.

M-am înscris la cursuri serale de limba română. Poate într-o zi voi reuși să-mi termin studiile.

Dar rana rămâne: sacrificiul meu a fost invizibil pentru toți. M-am pierdut pe mine ca să salvez pe altcineva și acum nu știu dacă mai pot fi întreagă vreodată.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Oare merită să ne sacrificăm complet pentru ceilalți dacă nimeni nu vede sau nu apreciază? Voi ce ați fi făcut în locul meu?