Umbrele trecutului: Povestea Anei între iubire, vină și judecata familiei

— De ce nu poți să mă vezi pe mine, mamă? De ce trebuie să-i trimiți bani Mariei, când eu abia primesc un telefon de sărbători?

Vocea mi-a tremurat, dar am încercat să nu plâng. Eram în bucătăria lor, cu miros de ciorbă și cafea veche, iar soacra mea, doamna Viorica, mă privea peste ochelari cu răceala cu care ai privi o muscă pe perete. În colțul camerei, socrul meu, domnul Ilie, își citea ziarul și nu scotea niciun sunet.

— Ana, nu e treaba ta ce facem noi cu banii noștri. Maria are nevoie de ajutor. E mama nepoatei noastre, a spus Viorica scurt, fără să ridice privirea din farfuria cu supă.

M-am uitat la soțul meu, Radu. Nu spunea nimic. Își frământa mâinile sub masă și evita să mă privească. Știam că nu va interveni. Niciodată nu intervenea.

Adevărul e că am intrat în viața lor ca o furtună. Radu era căsătorit cu Maria de aproape zece ani când ne-am cunoscut. Eu eram prietena ei cea mai bună. Sau cel puțin așa credea ea. Dar eu îl iubeam pe Radu de mult timp, în tăcere, în umbră, în fiecare privire pe care i-o aruncam când ne întâlneam la petreceri sau la zile de naștere.

Maria era mereu nemulțumită. Îl cicălea pe Radu pentru orice: pentru că nu câștiga destui bani, pentru că venea târziu acasă, pentru că nu era destul de romantic. Îl făcea să se simtă mic și neimportant. Eu vedeam asta și mă durea. Într-o seară, după ce Maria a plecat supărată de la o petrecere, am rămas doar eu și Radu pe balcon. Am vorbit ore întregi despre visele lui, despre copilăria lui, despre cât de singur se simte uneori.

— Ana, tu mă asculți altfel decât oricine… mi-a spus atunci, cu voce joasă.

Nu știu cine a făcut primul pas. Poate eu, poate el. Dar știu că în acea noapte s-a schimbat totul. Am devenit amanta lui Radu. Știam că e greșit, dar nu puteam să mă opresc. Mă simțeam vie lângă el.

Când Maria a aflat, a fost ca un cutremur. A plâns, a țipat, m-a sunat și m-a înjurat ore întregi. Prietenii comuni m-au exclus din grupuri. Mama mea a plâns când i-am spus adevărul. Dar Radu a ales să divorțeze și să fie cu mine.

Am crezut că va fi greu doar la început. Că timpul va vindeca totul. Dar n-am știut cât de adânci sunt rădăcinile trecutului.

Socrii mei nu m-au acceptat niciodată cu adevărat. Pentru ei eram femeia care le-a distrus familia. Deși Maria îl făcea pe Radu nefericit, pentru ei era tot nora lor. O vizitau des, îi duceau pachete cu mâncare și bani pentru nepoata lor, Ilinca. Pe mine mă chemau doar la mesele mari, unde stăteam stingheră la capătul mesei și ascultam povești despre cât de bună gospodină era Maria.

— Maria făcea cea mai bună ciorbă de perișoare… îmi spunea Viorica aproape ostentativ.

— Poate vrei să-ți dau rețeta mea… încercam eu timid.

— Nu-i nevoie, draga mea. Fiecare cu ale ei.

Radu încerca uneori să mă apere:

— Mamă, Ana e soția mea acum. Poate ar trebui să o accepți…

— Nu-mi spune tu ce să fac! răbufnea Viorica. Dacă ai fi ascultat de mine, n-ai fi ajuns aici!

Într-o zi am aflat că îi trimiteau Mariei bani lunar. Nu era vorba doar de ajutor pentru Ilinca – îi plăteau facturile, îi cumpărau haine scumpe și îi făceau cadouri de ziua ei. Pe mine mă întrebau dacă nu pot să-mi găsesc un job mai bun sau dacă nu pot să economisesc mai mult din salariul meu de educatoare.

M-am simțit mereu ca o intrusă în propria mea familie. Chiar și când am rămas însărcinată cu băiatul nostru, Vlad, bucuria mi-a fost umbrită de reacția lor:

— Să sperăm că seamănă cu Radu… a spus Viorica rece.

Când Vlad s-a născut, au venit la spital cu flori ieftine și au stat doar zece minute. Pentru Ilinca aduceau jucării scumpe și stăteau ore întregi.

Am încercat să vorbesc cu Radu despre asta:

— Nu vezi că nu mă acceptă? Că mă tratează ca pe o străină?

— O să treacă timpul… O să se obișnuiască… spunea el mereu fără convingere.

Dar anii au trecut și nimic nu s-a schimbat. M-am întrebat de multe ori dacă am făcut bine alegând iubirea în locul loialității față de prietena mea sau față de convențiile sociale. Poate că am meritat tot ce mi s-a întâmplat după aceea.

Într-o zi, Ilinca a venit la noi în vizită. Avea 14 ani și era frumoasă ca o zi de vară. M-a privit direct în ochi:

— Tu ești femeia care mi-a luat tatăl…

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Nu ți l-am luat… Tatăl tău era deja nefericit…

— Nu contează! Pentru mine tot tu ești vinovată!

Am plâns toată noaptea după acea discuție. M-am gândit la Maria – poate că și ea suferise mai mult decât am crezut eu vreodată.

Acum stau în bucătăria asta rece și mă întreb dacă vreodată voi fi acceptată cu adevărat sau dacă voi rămâne mereu „cealaltă femeie”.

Oare chiar merit să fiu pedepsită toată viața pentru o alegere făcută din iubire? Sau poate dragostea nu scuză totul? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?