Umbra focului: Povestea unei surori și a unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că ai acceptat să te vezi cu el! — vocea Ioanei, sora mea, tremura de furie și teamă. Stăteam în bucătăria mică din apartamentul ei din Drumul Taberei, cu mâinile încleștate pe cana de ceai. Era trecut de miezul nopții, iar lumina slabă făcea umbre ciudate pe pereți.

— Ioana, nu am avut de ales. M-a sunat de trei ori. A zis că e urgent, că nu poate vorbi cu tine despre asta… — am încercat să-mi păstrez calmul, dar stomacul mi se strângea ca un ghem.

— Nu înțelegi! — a izbucnit ea. — Rareș nu face nimic fără motiv. Dacă vrea ceva de la tine, înseamnă că e ceva grav. Ai grijă, te rog!

Rareș, cumnatul meu, era genul de om care nu ridica niciodată vocea, dar reușea să te facă să te simți mic doar din priviri. Om de afaceri, mereu îmbrăcat impecabil, cu o răceală care te făcea să te întrebi dacă are vreodată emoții adevărate. Între el și Ioana era o tensiune pe care nu o puteam explica niciodată. Știam doar că sora mea nu era fericită, dar nu voia să vorbească despre asta.

A doua zi, la cafeneaua de lângă Piața Victoriei, Rareș m-a întâmpinat cu un zâmbet fals.

— Mulțumesc că ai venit, Vlad. Știu că poate părea ciudat, dar am nevoie de ajutorul tău.

Am simțit cum mi se usucă gura. — Despre ce e vorba?

A ezitat o clipă, apoi a scos din buzunar o fotografie veche. Era o poză cu mine și Ioana, copii, în fața casei noastre arse. — Știi ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea aia?

Mi s-a tăiat respirația. — Ce vrei să spui?

— Ioana mi-a spus o poveste… Dar cred că ascunde ceva. Și cred că tu știi adevărul.

Mi-am amintit mirosul de fum, țipetele mamei, brațele Ioanei care mă trăgeau afară din flăcări. Dar și privirea tatălui nostru, beat criță, care încerca să aprindă o altă țigară în timp ce casa ardea.

— Ce vrei de la mine? — am întrebat printre dinți.

— Vreau să știu dacă Ioana a fost cu adevărat eroina sau dacă a făcut ceva… ce ar putea distruge familia noastră.

Am simțit cum mă ia cu amețeală. Rareș știa ceva. Poate chiar mai mult decât mine. Dar ce voia să obțină? Să o șantajeze pe Ioana? Să mă folosească pe mine împotriva ei?

— Nu am nimic să-ți spun — am răspuns sec și m-am ridicat brusc.

În drum spre casă, gândurile mi se învârteau haotic. În noaptea incendiului, tata a murit. Oficial, din cauza fumului. Dar eu știam că Ioana l-a încuiat în cameră ca să mă poată salva pe mine. A fost alegerea ei: fratele mai mic sau tatăl violent care ne terorizase ani la rând.

N-am vorbit niciodată despre asta. Nici măcar între noi doi. Era secretul nostru murdar, povara pe care o purtam amândoi.

Seara, Ioana m-a așteptat în bucătărie.

— Ce ți-a spus? — m-a întrebat fără ocolișuri.

— Vrea să știe adevărul despre tata… despre noaptea aia.

A izbucnit în plâns. — Vlad… Nu pot să mai trăiesc cu frica asta! Rareș mă amenință de luni întregi că va spune totul poliției dacă nu semnez actele pentru firma lui. Vrea să-mi ia totul!

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. — Nu va face asta! Nu te voi lăsa singură!

— Dar dacă află lumea? Dacă ajung la pușcărie? Dacă tu… mă urăști?

M-am apropiat și am luat-o în brațe. — Tu mi-ai salvat viața. Ai făcut ce trebuia ca să scapi de un monstru. Nu ai nicio vină!

În zilele următoare, Rareș a început să mă sune obsesiv. Mesaje amenințătoare, insistențe să mă întâlnesc cu el din nou. Am simțit cum paranoia crește în mine: dacă avea dovezi? Dacă poliția ar redeschide cazul?

Într-o seară, am găsit-o pe Ioana stând pe podea, cu actele firmei în față și lacrimi șiroind pe obraji.

— Nu mai pot… Vlad, vreau doar liniște! Poate e mai bine să-i dau totul și să plec…

— Nu! — am strigat mai tare decât voiam. — Nu-l lăsa să câștige! Trebuie să luptăm împreună!

Am decis să mergem la poliție și să spunem adevărul. Sora mea tremura toată când a povestit ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea incendiului: cum tata încerca să ne omoare pe amândoi și cum ea a ales să mă salveze pe mine.

Ancheta a durat luni întregi. Presa a aflat povestea și ne-au făcut praf: „Sora criminală”, „Familia blestemată”. Rareș a dispărut din peisaj când a văzut că nu mai are cu ce ne șantaja.

Dar noi am rămas împreună. Mai puternici decât oricând.

Acum, la fiecare aniversare, mă uit la Ioana și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu secrete care ne macină sufletul? Cât de departe ai merge ca să-ți protejezi familia? Și cine suntem noi ca să judecăm alegerile făcute în numele iubirii?