Umbre peste fericire: Povestea unei mame între sacrificiu și regăsire

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l văd pe Vlad cum mă privește de parcă aș fi o povară!
Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la ceaiul de tei se amestecau cu lacrimile ei. Era trecut de miezul nopții, iar eu, Maria, stăteam pe scaunul vechi de lângă geam, cu mâinile strânse în poală. Îmi simțeam inima grea, ca și cum fiecare suspin al fiicei mele ar fi fost o lovitură direct în piept.

— Ana, știi că nu e ușor pentru nimeni… Dar trebuie să te gândești la copil. Vlad e tatăl lui Rareș, nu poți să-l alungi doar pentru că e greu acum.

Ana s-a ridicat brusc, scuturându-și părul castaniu peste umeri. — Tu mereu îl aperi! Mereu! Dar tu nu vezi că el nu mă mai iubește? Că nu mă mai atinge? Că nu mă mai vede?

Am vrut să-i spun că știu. Că văd. Că simt fiecare privire rece a lui Vlad, fiecare tăcere apăsătoare la cină. Dar nu puteam să-i spun asta. Nu când știam cât de mult a suferit ea după ce tatăl ei ne-a părăsit pentru altă femeie, cu ani în urmă. Nu voiam ca istoria să se repete.

Ana a rămas însărcinată la douăzeci de ani, după un an de relație cu Vlad. Am încercat să-i conving să mai aștepte, să-și termine facultatea, dar dragostea lor părea atunci de neclintit. Când mi-a spus că e însărcinată, am simțit o bucurie amestecată cu teamă. Eram deja trecută de cincizeci de ani și Rareș avea să fie primul meu nepot. M-am aruncat cu totul în rolul de bunică și mamă de rezervă, încercând să le fac viața mai ușoară.

Dar viața nu ține cont de planurile noastre. Vlad a început să stea tot mai mult la serviciu, Ana s-a izolat în casă cu copilul, iar eu… eu am devenit liantul dintre ei. Fiecare ceartă se termina cu Ana plângând la mine în brațe și Vlad trântind ușa.

Într-o seară, când Rareș avea doar șase luni, Vlad a venit acasă târziu și mirosind a alcool. — Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa! Ana nu mai e femeia de care m-am îndrăgostit. E doar o umbră care plânge și mă acuză!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Vlad, ai jurat că vei avea grijă de ea. Ai jurat!

— Și ce dacă? Crezi că jurămintele țin loc de fericire? Dacă nu mă mai simt iubit aici?

Am vrut să-l lovesc, să-l zgudui până își amintește cine e Ana. Dar am tăcut. Știam că orice aș spune ar fi fost în zadar.

Zilele au trecut greu. Ana s-a afundat tot mai mult în depresie, iar eu am început să fac totul pentru ea: găteam, spălam, aveam grijă de Rareș noaptea ca ea să poată dormi măcar câteva ore. M-am trezit într-o dimineață privind în oglindă și întrebându-mă când am îmbătrânit atât de mult.

Într-o zi, Ana mi-a spus: — Mamă, vreau să divorțez. Nu mai pot trăi așa.

Am simțit că mi se rupe sufletul. — Ana, gândește-te bine! Rareș are nevoie de un tată…

— Dar eu? Eu nu contez? Dacă rămân aici o să mă pierd cu totul!

Am plâns împreună atunci, pentru prima dată după mult timp. Am plâns pentru toate visele frânte, pentru toate speranțele risipite.

Vlad a plecat într-o seară fără să spună nimic. A lăsat doar un bilet pe masă: „Îmi pare rău. Nu pot.”

Ana s-a prăbușit pe podea și a urlat ca un animal rănit. Am ridicat-o și am ținut-o strâns la piept, ca atunci când era mică și visa urât.

Au trecut luni până când Ana a început să-și revină. Am dus-o la psiholog, am convins-o să iasă din casă, să-și caute un job part-time. Am stat cu Rareș cât era ea plecată și am simțit cum viața mea se reduce la două roluri: bunică și mamă-surogat.

Într-o zi, Ana s-a uitat la mine și mi-a spus: — Mamă, vreau să plec din oraș. Să încerc să fiu pe picioarele mele.

Am simțit un gol imens. — Și eu? Eu ce fac fără voi?

— Mamă… ai trăit mereu pentru mine. Poate e timpul să trăiești și pentru tine.

Am rămas singură în apartamentul nostru mic din Ploiești. Rareș venea din când în când în vizită cu Ana, care părea tot mai puternică și mai frumoasă pe zi ce trecea. Dar eu… eu mă simțeam tot mai mică.

Într-o seară târzie, privind pozele vechi cu Ana copil și cu Rareș bebeluș, m-am întrebat: Oare am făcut bine? Oare sacrificiile mele au ajutat sau au sufocat? Cât din dragostea unei mame e prea mult?

Voi ce credeți? Unde se termină datoria unei mame și unde începe dreptul copilului la propria viață?