Între datorie și iubire: Povestea unei trădări familiale

— Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? am urlat, simțind cum sângele îmi fierbe în tâmple. Mama stătea în mijlocul bucătăriei, cu mâinile încrucișate la piept și privirea încăpățânată, de parcă eu eram cea care greșise.

— E și fratele tău, Ilinca! Ce era să fac? Să-l las să meargă cu trenul până la Cluj? a răspuns ea, ridicând tonul.

Mirosul de cafea arsă plutea în aer, dar nimeni nu mai avea chef de cafea. Tata stătea la masă, tăcut, cu ochii în ziar, de parcă dacă nu se uită la noi, nu există scandalul. Dar eu nu puteam să mă opresc. Mașina mea, pe care am muncit doi ani să o cumpăr, era acum o grămadă de fiare îndoite într-un service din cartierul Someșeni.

— Nu era mașina ta să o dai cui vrei! am continuat, simțind cum vocea mi se rupe. Știi cât am muncit pentru ea? Știi că asigurarea nu acoperă nimic?

Mama a oftat adânc și a dat ochii peste cap.

— Nu mai face atâta caz! O reparăm și gata. Nu s-a întâmplat nimic grav. Radu a zis că îți dă banii.

Radu, fratele meu mai mic cu patru ani, stătea în pragul ușii, cu mâinile băgate în buzunare și privirea în pământ. Nu zicea nimic. Îl vedeam cum își mușcă buza de jos, rușinat sau poate doar speriat de reacția mea.

— Ilinca, iartă-mă! Chiar nu am vrut… Am fost neatent, recunosc. O să-ți dau banii înapoi, promit! a spus el încet.

Dar eu știam că promisiunile lui Radu nu valorează mare lucru. Încă nu-și găsise un job stabil după facultate și trăia din banii părinților. Cum avea să-mi dea el mie 8.000 de lei pentru reparații?

Am ieșit din bucătărie trântind ușa și m-am dus în camera mea. Am început să plâng, dar nu de supărare pentru mașină — ci pentru că simțeam că nu mai am niciun sprijin în familia mea. Când am cumpărat mașina aceea second-hand, am simțit pentru prima dată că pot să-mi construiesc viața singură, fără ajutorul lor. Acum totul părea să se destrame.

A doua zi dimineață, mama nu mi-a vorbit deloc. A trecut pe lângă mine ca și cum eram invizibilă. Tata a încercat să mă împace:

— Las-o pe maică-ta… Știi cum e ea, se supără repede și-i trece greu. Dar tot mama ta rămâne.

— Tata, nu e vorba doar de supărare! E vorba că nu mă respectă! Dacă era invers? Dacă eu îi dădeam geanta ei preferată unei prietene și o strica? Crezi că ar fi zis „nu-i nimic”?

Tata a ridicat din umeri și s-a întors la ziarul lui.

În zilele următoare, atmosfera din casă era apăsătoare. Mama gătea doar pentru ea și tata, iar mie îmi lăsa mâncarea pe aragaz fără să spună nimic. Radu a încercat să mă abordeze de câteva ori:

— Ilinca, hai să vorbim… Chiar îmi pare rău!

— Nu ești tu vinovatul principal, Radu! Dar nici tu nu trebuia să accepți mașina fără să mă întrebi!

El a dat din cap și a plecat fără să spună nimic.

La serviciu eram tot mai absentă. Colega mea, Mirela, m-a întrebat într-o zi:

— Ce ai pățit? Pari mereu pe gânduri…

I-am povestit totul printre lacrimi. Mirela m-a strâns în brațe și mi-a zis:

— Știi ce cred eu? Câteodată părinții noștri uită că suntem adulți și cred că pot decide tot pentru noi. Dar trebuie să le arătăm limitele.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara am decis să vorbesc deschis cu mama.

Am intrat în bucătărie unde ea spăla vasele.

— Mamă… Putem vorbi?

Ea nu s-a întors spre mine.

— Ce vrei?

— Vreau doar să știi cât de mult m-a durut ce ai făcut. Nu e vorba doar de mașină sau de bani. E vorba că nu m-ai întrebat deloc dacă sunt de acord. M-am simțit invizibilă în casa asta.

A pus farfuria jos și s-a uitat la mine pentru prima dată după zile întregi.

— Ilinca… Eu doar am vrut să-l ajut pe Radu. Știi cât de greu îi e…

— Știu! Dar și mie mi-e greu! De ce mereu el contează mai mult?

Mama a început să plângă încet.

— Nu contează mai mult… Dar e mai slab decât tine. Tu mereu ai fost puternică…

M-am apropiat de ea și am luat-o de mână.

— Poate tocmai de asta am nevoie să mă simt văzută și eu… Să știu că ce e al meu rămâne al meu.

Am stat așa câteva minute în liniște. Nu știu dacă m-a înțeles cu adevărat sau doar s-a simțit vinovată pentru prima dată.

Radu a început să caute joburi mai serios după discuția noastră. Mi-a dat deja 1.000 de lei dintr-un proiect mic pe care l-a prins online. Mama încă e distantă uneori, dar măcar acum știe cât de mult m-a durut gestul ei.

Uneori mă întreb: oare chiar putem ierta orice într-o familie? Sau unele răni rămân mereu acolo, ascunse sub covorul tăcerii? Voi ce credeți — cât putem sacrifica din noi pentru liniștea celor dragi?