Umbrele dintre noi: Povestea unei mame și a unei nurori

— Maria, nu mai încerca să te bagi între mine și Vlad!
Vocea Irinei răsuna în telefon ca un ciocan. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea nebunește. Eram în bucătărie, cu fața lipită de geam, privind cum ploaia lovea sticla. Nici nu apucasem să-i răspund, că a continuat:

— Știu foarte bine ce faci! Îi spui tot felul de lucruri despre mine, vrei să ne despărțim! Dar nu o să-ți iasă!

Am închis ochii. Nu era prima dată când Irina mă acuza de ceva ce nu făcusem. Dar de data asta simțeam că nu mai pot. Aveam șaizeci de ani și mă simțeam mai singură ca niciodată. Vlad, singurul meu copil, era tot ce aveam. Când l-a adus pe Irina acasă acum cinci ani, am încercat să o primesc cu brațele deschise. Dar ea… ea nu m-a vrut niciodată aproape.

— Irina, te rog… Nu am spus nimic rău despre tine. Vlad e fiul meu, îl iubesc, dar nu mă bag între voi…

— Lasă teatrul! Știu că nu mă suporți! Și să știi că nici eu nu te suport!

A închis. Am rămas cu telefonul la ureche, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am așezat la masă și am început să mă gândesc unde am greșit. Poate că am fost prea protectoare cu Vlad. Poate că am încercat să-l țin prea aproape de mine după ce soțul meu a murit. Poate că am uitat că trebuie să-l las să-și trăiască viața.

Dar cum să nu-mi fie greu? Vlad era tot ce aveam. Când era mic, îl duceam la școală de mână și îi făceam pachețel cu sandvișuri și mere. Îi citeam povești seara și îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru el. Și chiar am fost. Până când a venit Irina.

Prima dată când am simțit că ceva nu e în regulă a fost la Crăciunul trecut. Am pregătit sarmale, cozonaci, tot ce-i plăcea lui Vlad. Irina a venit cu o față lungă și a stat toată seara cu telefonul în mână. La un moment dat, am auzit-o spunându-i lui Vlad:

— Hai să plecăm, mă doare capul aici.

Vlad s-a uitat la mine jenat și au plecat fără să mă salute. Am plâns toată noaptea.

De atunci, relația noastră s-a răcit tot mai mult. Irina nu mă suna decât dacă avea nevoie de ceva – să-i țin copilul, să-i dau bani sau să-i gătesc ceva special pentru vreo petrecere la serviciu. Niciodată un „mulțumesc”, niciodată o vorbă bună.

Într-o zi, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Mamă, te rog… Nu mai pune paie pe foc! Irina e obosită, are serviciu greu…

— Vlad, eu doar vreau să vă fie bine! Dar simt că nu mai am loc în viața ta…

— Nu e adevărat! Doar că… trebuie să înțelegi că am și eu familia mea acum.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Familia lui? Eu ce mai eram?

Au trecut luni în care nu m-au vizitat deloc. Doar poze cu nepoata pe Facebook și mesaje scurte de „La mulți ani!” la zilele importante. M-am refugiat în grădină, printre roșiile și florile mele. Vecina mea, tanti Lenuța, mă întreba mereu:

— Ce faci, Mario? Nu mai vine Vlad pe la tine?

— E ocupat… au viața lor…

Dar adevărul era că mă simțeam abandonată.

Într-o zi, am primit un telefon de la grădinița nepoatei mele. Fetița avea febră mare și nu reușiseră să dea de părinți. Am alergat cât am putut până acolo și am dus-o acasă la mine. I-am făcut ceai și i-am pus comprese reci pe frunte. Când a venit Irina după ea, nici măcar nu mi-a mulțumit.

— Data viitoare să nu o mai iei fără acordul meu!

— Dar era bolnavă! Grădinița m-a sunat…

— Nu contează! Eu sunt mama ei!

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am întrebat dacă nu cumva chiar greșisem undeva. Poate că ar fi trebuit să fiu mai distantă, să nu mă implic atât de mult.

Seara aceea am petrecut-o singură pe canapea, uitându-mă la pozele vechi cu Vlad copil. Mi-am dat seama că timpul trecuse pe lângă mine și că tot ce-mi rămânea era amintirea unei familii unite care nu mai exista.

Într-o duminică ploioasă, Vlad a venit singur la mine.

— Mamă… Irina zice că te bagi prea mult în viața noastră.

— Vlad… eu doar vreau să vă ajut! Să fiu aproape de voi…

— Știu… dar trebuie să-i respecți dorințele.

Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid invizibil. Un zid pe care nu știam cum să-l dărâm.

Acum stau la masa din bucătărie și privesc ploaia care cade peste orașul ăsta cenușiu. Mă întreb dacă toate mamele trec prin asta când copiii lor cresc și pleacă. Dacă e vina mea că l-am iubit prea mult sau dacă pur și simplu așa e viața.

Oare cât de mult trebuie să te retragi ca mamă ca să nu devii o povară? Și cât de tare doare când realizezi că dragostea ta nu mai are loc în viața celor pe care i-ai crescut?