„Nu vreau să-ți stric familia, dar nu pot să tac” – Povestea unei mame singure între datorie și respingere

— Nu mai pot, mamă! Nu vezi că ne sufoci? Ai impresia că dacă vii aici și dai ordine, ne ajuți? — vocea lui Paul răsună în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de ciorbă proaspătă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai. Încerc să nu plâng, dar simt cum obrajii mi se înroșesc.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici. Când Paul era mic, doar noi doi, mă gândeam că într-o zi va avea o familie frumoasă, că voi fi bunică și voi ajuta cu drag. Dar acum, la 48 de ani, mă simt ca un intrus în propria viață. Totul a început cu o farfurie nespălată.

— Maria, măcar spală vasele după ce mănânci, te rog! — i-am spus nurorii mele, încercând să zâmbesc. Ea s-a uitat la mine de parcă i-aș fi cerut să mute munții. S-a ridicat brusc de la masă și a ieșit din bucătărie fără un cuvânt. Paul a venit după ea, iar peste cinci minute am auzit ușa trântindu-se. Apoi a urmat discuția asta, în care fiul meu m-a acuzat că încerc să-i distrug familia.

Mă întorc cu gândul în urmă, la ziua când soțul meu, Doru, a plecat. Aveam 22 de ani și un copil de doi ani în brațe. Doru nu mai suporta să muncească pentru familie. „De ce să dau banii pe scutece și lapte? Mai bine ies cu băieții sau îi dau pe ceva frumos pentru mine”, mi-a spus într-o seară, înainte să plece definitiv. Am rămas singură cu Paul și cu o grămadă de datorii.

Am muncit pe unde am apucat: la croitorie, la curățenie în școală, chiar și la o brutărie unde mă trezeam la patru dimineața. Nu am avut timp să plâng sau să mă gândesc la mine. Totul era pentru Paul. Îi coseam hainele rupte, îi făceam pachețel la școală chiar dacă nu aveam decât pâine cu margarină și puțină zacuscă. Îmi promiteam mereu că va avea o viață mai bună.

Anii au trecut greu. Paul a crescut frumos, a învățat bine și a intrat la facultate la București. Am plâns de bucurie când l-am văzut student. Am muncit dublu ca să-i trimit bani de chirie și mâncare. Nu mi-a reproșat niciodată nimic, dar nici nu mi-a spus prea des „mulțumesc”.

Când a cunoscut-o pe Maria, am fost fericită pentru el. O fată liniștită, dintr-o familie modestă din Focșani. S-au mutat împreună într-o garsonieră mică și după un an s-au căsătorit. Am făcut tot ce am putut: le-am dat banii mei de economii pentru mobilă, am gătit pentru nuntă împreună cu vecinele din bloc, am spălat vasele până la miezul nopții.

După nuntă însă, ceva s-a schimbat. Paul a început să mă sune mai rar. Când veneam în vizită, Maria era mereu obosită sau nervoasă. Încercam să ajut: spălam vasele, făceam curat, găteam ciorbă sau plăcinte cu brânză — preferatele lui Paul din copilărie. Dar simțeam privirea Mariei pe spatele meu, ca o umbră rece.

Într-o zi am găsit chiuveta plină de vase murdare după ce mâncaserăm toți trei. Am strâns masa și am rugat-o pe Maria să spele vasele. S-a uitat la mine fără să spună nimic și a ieșit din bucătărie. Paul a venit după ea și am auzit cum îi șoptește: „Las-o, nu te certa cu ea.”

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru relația noastră apropiată. De atunci, orice gest al meu era interpretat ca o critică sau ca o încercare de a controla lucrurile. Odată am adus o plapumă nouă pentru ei — Maria a spus că nu mai au loc în dulapuri și că ar trebui să-mi văd de treabă.

Azi, după ce Paul mi-a spus că încerc să-i stric familia, am plecat acasă cu sufletul greu. Pe drum m-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate că am fost prea prezentă în viața lor? Poate că nu știu să fiu altfel decât o mamă care vrea să ajute?

Ajunsă acasă, în apartamentul meu mic din cartierul vechi al Galațiului, m-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. Mi-am amintit cum îl țineam pe Paul în brațe când era bolnav și îi promiteam că voi fi mereu lângă el. Acum simt că nu mai are nevoie de mine.

A doua zi dimineață am primit un mesaj scurt de la el: „Mamă, te rog să nu mai vii neanunțată.” Atât. Fără explicații sau scuze.

M-am dus la piață să-mi iau câteva legume și am întâlnit-o pe doamna Stancu de la etajul trei. Și ea are un băiat plecat în Italia care nu-i mai răspunde la telefon decât de Crăciun. Am stat pe bancă și am vorbit despre copii, despre cum ne simțim date la o parte după ce ne-am sacrificat tinerețea pentru ei.

Seara am stat mult timp cu ochii pe tavan, gândindu-mă dacă ar trebui să mă schimb sau dacă pur și simplu asta e soarta mamelor singure din România: să fie uitate când copiii lor își fac propriile vieți.

Poate că am greșit insistând prea mult. Poate că Maria are dreptate să-și dorească intimitate în casa ei. Dar oare e atât de greu să accepți ajutorul unei mame care nu vrea decât binele? Oare sacrificiul nostru chiar nu mai valorează nimic?

Poate că ar trebui să-mi văd de viața mea și să nu mai sper la recunoștință sau apropiere. Dar cum poți rupe legătura cu propriul copil fără să simți că ți se rupe sufletul?

Voi ce ați face în locul meu? E greșit să vrei să fii parte din viața copilului tău adult? Sau ar trebui pur și simplu să dispari încet-încet din peisaj?