La micul dejun, soacra mea a jurat că nu va mai călca pragul casei: Cum am găsit bucuria în libertatea neașteptată

— Nu mai pot! Nu mai pot cu voi, cu dezordinea asta, cu lipsa de respect! — vocea soacrei mele, doamna Viorica, a răsunat ca o lovitură de ciocan în bucătăria noastră mică din cartierul Militari. Era o dimineață de sâmbătă, iar eu mă chinuiam să-mi torn cafeaua fără să vărs, în timp ce soțul meu, Radu, se ascundea în spatele ziarului, sperând să nu fie implicat în furtună.

— Mamă, te rog… — a încercat el timid, dar Viorica l-a întrerupt cu un gest scurt din mână.

— Nu! Am spus destul! Eu am crescut doi copii singură, am muncit o viață întreagă, iar acum să mă uit cum casa mea e dată peste cap? Să nu crezi că mai calc pe aici!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu era prima dată când izbucnea așa, dar niciodată nu fusese atât de hotărâtă. De când ne mutasem la ea după nuntă, fiecare zi era o luptă surdă pentru spațiu, liniște și puțină intimitate. Radu și cu mine visam la un colț al nostru, dar salariile mici și prețurile mari din București ne țineau captivi între pereții apartamentului ei.

— Nu e casa ta, e casa noastră acum! — am îndrăznit să spun, cu voce tremurată.

Viorica s-a uitat la mine ca la un copil obraznic. — Casa mea! Eu am plătit ratele, eu am pus parchetul ăsta! Dacă nu vă convine, poftiți afară!

A urmat o tăcere grea. Radu a oftat adânc. — Hai să nu ne certăm iar…

Dar era prea târziu. Viorica s-a ridicat brusc de la masă, și-a luat geanta și a trântit ușa după ea. Am rămas singuri, privind farfuriile cu omletă neterminată.

— Crezi că vorbește serios? — l-am întrebat pe Radu.

— Nu știu… Dar cred că ne-a ajuns pe toți.

În acea zi am simțit pentru prima dată că poate nu e chiar un blestem dacă rămânem doar noi doi. Am petrecut după-amiaza făcând curățenie generală — nu pentru Viorica, ci pentru noi. Am aruncat zeci de bibelouri prăfuite și reviste vechi din anii ’90. Am deschis larg ferestrele și am lăsat aerul proaspăt să pătrundă în fiecare colț.

Seara, Radu a venit la mine cu două cești de ceai.

— Ce-ar fi să ne facem conturi separate? Să avem fiecare banii noștri?

Am râs. — Și să ne punem internet și cablu? Să nu mai depindem de vecina de la trei?

— Exact!

În următoarea lună am făcut tot ce n-am avut curaj până atunci. Am mers împreună la bancă și ne-am deschis conturi personale. Am chemat un instalator să ne pună internet și cablu TV. Am cumpărat o canapea second-hand de pe OLX și am aranjat-o în sufragerie. Fiecare pas era o mică victorie împotriva dependenței de trecut.

Viorica nu a mai venit deloc. La început mă simțeam vinovată — mă gândeam că poate am fost prea dură sau prea egoistă. Dar apoi am început să văd schimbările: Radu era mai relaxat, nu mai mergea pe vârfuri prin casă; eu puteam să ascult muzică tare când găteam sau să dansez prin bucătărie fără să mă tem că cineva mă judecă.

Într-o seară ploioasă, când stăteam amândoi pe canapea și ne uitam la un film prost pe un post obscur, Radu mi-a luat mâna.

— Îți dai seama că suntem fericiți?

Am zâmbit larg. — Da… Dar mi-e dor uneori de gălăgia Vioricăi.

— Și mie… Dar cred că aveam nevoie de liniștea asta ca să ne regăsim.

Totuși, nu totul era roz. Vecina de la trei a început să bârfească prin bloc că „tinerii din ziua de azi nu mai respectă bătrânii”. Mama mea mă suna zilnic să mă întrebe dacă mănânc destul și dacă nu mi-e greu fără ajutorul Vioricăi. Uneori mă simțeam ca un copil care a fugit de acasă.

Într-o duminică dimineață, am primit un mesaj scurt de la Viorica: „Sper că sunteți bine. Să aveți grijă unul de altul.”

Am plâns atunci pentru prima dată după mult timp. Am realizat că libertatea vine cu prețul ei: dorul de familie, sentimentul că ai pierdut ceva ce nu poți recupera ușor.

Dar în același timp, am descoperit bucuria micilor gesturi: cafeaua băută în liniște, discuțiile târzii cu Radu despre viitorul nostru, planurile pentru o vacanță doar a noastră.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi au curajul să-și asume libertatea chiar dacă asta înseamnă să rănească pe cineva drag? Oare e egoism sau maturizare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?