„Eu aduc mai mulți bani, deci nu mai fac nimic altceva” – Povestea unei căsnicii care s-a transformat într-un contract rece

— Nu mai vreau să aud! Eu aduc mai mulți bani în casă, deci nu mai fac nimic altceva!
Vocea lui Vlad răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei. Mă uit la el, cu mâinile încă ude de la vasele pe care le spălam. În colțul camerei, fetița noastră, Mara, se joacă tăcută cu o păpușă fără un picior.
— Vlad, nu e vorba doar de bani… Nu vezi că nu mai suntem o familie? Nu mai vorbim, nu mai facem nimic împreună!
El oftează și se uită la mine ca la o necunoscută.
— Tu nu înțelegi cât de greu e la muncă. Eu trag pentru toți trei. Tu ai grijă de casă și copil, eu aduc banii. E corect.
Mă simt ca și cum aș fi invizibilă. Când ne-am căsătorit, eram parteneri. Împărțeam totul: grijile, bucuriile, treburile casei. Acum, după zece ani, Vlad s-a transformat într-un străin care își justifică absența cu fluturașul de salariu.

În fiecare dimineață mă trezesc înaintea tuturor. Îi pregătesc Mariei pachetul pentru școală, îi pun lui Vlad cafeaua preferată pe masă. El pleacă mereu grăbit, nici nu mă privește. Seara vine târziu, obosit și iritat. Nu mă întreabă niciodată cum mi-a fost ziua. Dacă încerc să-i spun că Mara are nevoie de el sau că eu simt că mă sufoc, îmi răspunde sec: „Nu am timp de prostii.”

Într-o zi, după ce am pus-o pe Mara la culcare, am încercat din nou să vorbesc cu el.
— Vlad, nu mai pot așa. Simt că sunt menajera și bona voastră. Nu mai suntem o echipă.
El a ridicat din umeri.
— Dacă nu-ți convine, du-te și tu la muncă să vezi cum e! Eu aduc banii, tu faci restul. Așa merge peste tot.

Nu e adevărat. Mama mea a muncit toată viața și totuși tata o ajuta cu orice putea. La noi acasă era gălăgie, râsete, certuri și împăcări. La noi e liniște apăsătoare și fiecare trage de partea lui de funie până când se rupe.

Am încercat să mă angajez part-time la o librărie din cartier. Vlad a făcut scandal.
— Cine are grijă de Mara? Cine gătește? Cine spală?
— Putem împărți treburile! îi spun eu cu voce tremurată.
— Nu! Eu nu sunt femeie să spăl vase!

M-am simțit umilită. În ochii lui Vlad, valoarea mea se măsoară în câte ciorbe fac și câte haine calc. Nu contează că am terminat Literele cu 9,50 sau că am visat să scriu o carte.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit pe canapea cu televizorul urlând știri politice, am găsit curajul să-i scriu mamei un mesaj: „Nu mai pot. Simt că nu mai exist.”
Ea mi-a răspuns imediat: „Draga mea, nu te pierde pe tine însăți pentru nimeni.”

A doua zi dimineață, Mara m-a întrebat:
— Mami, de ce plângi noaptea?
Am simțit un nod în gât.
— Pentru că mi-e dor de mine, iubita mea.

Am început să țin un jurnal. Seara, după ce toată casa adoarme, scriu despre cum era Vlad când ne-am cunoscut: atent, blând, visător. Scriu despre cum mă simt acum: singură într-o casă plină de oameni.

Într-o duminică, am decis să mergem împreună în parc. Vlad a refuzat:
— Sunt obosit. Du-te tu cu Mara.
Mara s-a uitat la mine tristă:
— Tati nu ne mai iubește?
— Ba da, doar că e ocupat.
Dar nici eu nu mai credeam asta.

Într-o seară tensionată, când Mara era la bunici, am izbucnit:
— Vlad, dacă nu vrei să fii parte din familia asta decât cu banii tăi, poate ar trebui să-ți faci o familie nouă cu portofelul!
El s-a ridicat brusc:
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că nu pot trăi lângă cineva care mă vede ca pe o servitoare! Vreau respect! Vreau să fim din nou parteneri!

A urmat o ceartă lungă. Am plâns amândoi. El mi-a spus că nu știe cum să fie altfel. Că așa a văzut la el acasă: bărbatul aduce banii și atât.

Am început terapia de cuplu. La început Vlad a venit doar ca să-mi facă pe plac. Dar după câteva ședințe a început să vorbească despre fricile lui: că nu e suficient de bun ca tată, că îi e teamă să nu piardă controlul.

Încet-încet am început să ne regăsim. Am stabilit reguli noi: împărțim treburile casei, petrecem timp împreună fără telefoane sau televizor. Nu e ușor și uneori ne certăm din nou.

Dar cel mai greu a fost să-mi recâștig respectul pentru mine însămi. Să înțeleg că merit mai mult decât un rol impus de alții sau de bani.

Acum mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi uităm cine suntem doar pentru că ni se spune că „așa trebuie”? Oare chiar trebuie să alegem între dragoste și demnitate?