Casa din Strada Vișinului: Povestea unei moșteniri nespuse

— Bunico, trebuie să vorbim. Acum, nu mai pot amâna.

Vocea mi-a tremurat când am rostit cuvintele astea, stând în bucătăria mică, cu miros de supă de pui și mușcate la geam. Bunica Ileana s-a întors spre mine, cu lingura de lemn în mână, privindu-mă peste ochelarii ei vechi. Avea ochii aceia albaștri, ca cerul după ploaie, dar acum păreau tulburi.

— Ce s-a întâmplat, Maria? Ai pățit ceva la serviciu?

Am ezitat. Nu era despre serviciu. Era despre noi două, despre casa asta bătrânească de pe Strada Vișinului, unde am crescut după ce mama a plecat în Italia și tata s-a pierdut în băutură. Bunica m-a ținut de mână la serbări, m-a învățat să fac sarmale și să nu mă tem de întuneric. Dar acum, la 28 de ani, cu chiria scumpă și salariul mic de educatoare, simțeam că nu mai pot trăi mereu cu frica zilei de mâine.

— Bunico… știi că te iubesc mult. Și că tot ce am făcut în ultimii ani a fost din suflet. Dar…

Ea a lăsat lingura jos și s-a așezat lângă mine. Mâinile ei bătrâne mi-au cuprins palmele.

— Spune, fata mea.

— M-am gândit… poate ar fi bine să treci casa pe numele meu. Să nu mai fie grija asta… Să știu că am un loc al meu, orice s-ar întâmpla.

Pentru o clipă, tăcerea a fost atât de grea încât am simțit că mă sufoc. Apoi bunica s-a ridicat brusc.

— Asta vrei? Să-mi iei casa cât sunt încă vie?

Nu mă așteptam la reacția asta. Am încercat să-i explic:

— Nu e vorba să-ți iau nimic! Doar… să fie totul clar. Să nu apară probleme când…

— Când ce? Când n-oi mai fi? Maria, tu nu știi ce înseamnă să pierzi totul! Eu am muncit pentru casa asta cu bunicul tău, am rămas singură cu doi copii și am tras ca să nu ne dea afară comuniștii! Și-acum vrei să mă trec pe linie moartă?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să-i fac rău. Dar nici nu puteam trăi mereu cu frica zilei de mâine. În ultimii ani, fratele mamei, unchiul Sorin, tot venea pe la bunica și o întreba dacă nu vrea să vândă casa și să se mute la el, la bloc. Știam că el vedea casa doar ca pe o avere.

— Bunico, nu vreau să te rănesc. Dar dacă unchiul Sorin…

Ea m-a întrerupt:

— Sorin e fiul meu! Și tu ești nepoata mea! Nu vă pot pune unul împotriva altuia!

Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. Am fugit în camera mea și am trântit ușa. Pe perete era poza cu mine la serbarea din clasa a patra, cu bunica ținându-mă de mână. Am plâns până târziu în noapte.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe bunica stând la masă cu unchiul Sorin. Vorbeau încet, dar când am intrat, s-au oprit brusc.

— Maria, hai să stăm toți trei de vorbă — a zis Sorin, cu vocea lui groasă.

M-am așezat stingheră. Sorin a început:

— Uite care-i treaba: eu zic că mama trebuie să facă ce vrea ea cu casa asta. Dar dacă tot veni vorba… eu sunt băiatul ei. Și eu am dreptul meu.

Bunica s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Nu vreau ceartă între voi! Casa asta trebuie să rămână în familie.

Am simțit cum mă sufoc din nou. Sorin a continuat:

— Maria, tu ai stat aici ani de zile. Dar eu am ajutat-o pe mama când a fost bolnavă. Și eu am muncit pentru casa asta!

Am izbucnit:

— Ai venit doar când ai avut nevoie de bani! Eu am fost aici zi de zi!

Bunica a început să plângă încet. M-am ridicat și am ieșit afară, trântind ușa. În curte mirosea a iarbă udă și a flori de vișin. M-am gândit la toate serile când bunica îmi citea povești sau când făceam cozonaci împreună.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit apăsătoare. Bunica nu mai vorbea mult, iar Sorin venea tot mai des. Mama m-a sunat din Italia și mi-a spus:

— Maria, nu te certa cu bunica pentru casă! E bătrână… las-o să decidă ea.

Dar eu nu mai puteam dormi noaptea de griji. M-am dus la notar să întreb ce se poate face. Mi-a spus că bunica poate face un act de donație sau testament, dar că trebuie să fie sigură pe decizia ei.

Într-o seară ploioasă, m-am dus la bunica în cameră. Stătea pe fotoliu și croșeta o păturică pentru viitorul meu copil — pe care nici nu-l aveam încă.

— Bunico… iartă-mă dacă te-am rănit. Mi-e frică… Mi-e frică să nu rămân pe drumuri dacă tu nu mai ești.

Ea mi-a luat mâna și mi-a șoptit:

— Fata mea… casa asta e doar o casă dacă nu e pace între noi. O să mă gândesc bine ce fac. Dar promite-mi că n-o să te cerți cu Sorin pentru niște ziduri.

Am promis, dar inima mea era sfâșiată între recunoștință și teamă.

Au trecut luni până când bunica a decis: a făcut un testament în care lăsa casa mie, dar îi dădea lui Sorin drept de uzufruct pe viață pentru o cameră — „ca să fie liniște”.

Când am aflat, m-am simțit ușurată și vinovată în același timp. Sorin n-a mai vorbit cu mine luni întregi. Bunica s-a stins liniștită într-o dimineață de toamnă, iar eu am rămas singură în casa copilăriei mele — dar cu un gol imens în suflet.

Mă întreb adesea: oare merită liniștea materială dacă prețul e liniștea sufletului? Ce alegem când familia și siguranța se luptă în noi? Voi ce ați fi făcut?