Umbra dintre noi: Povestea Anei, fata care a învățat să tacă

— De ce nu poți fi și tu ca Vlad? Vocea mamei răsună ascuțit prin bucătăria noastră mică din Pitești, iar eu, Ana, mă strâng și mai tare pe scaun, cu palmele transpirate ascunse sub masă. Vlad, fratele meu mai mic cu patru ani, tocmai a venit acasă cu o diplomă de la olimpiada de matematică. Mama îi zâmbește larg, îi netezește părul și îi pune în față cea mai bună felie de cozonac. Eu? Eu primesc doar o privire rece și un oftat.

Nu știu când am început să dispar din ochii mamei. Poate când tata a plecat la muncă în Italia și ea a rămas singură cu noi. Poate când Vlad s-a născut și toată lumea a început să spună că seamănă cu ea, că e deștept și frumos. Sau poate când am încetat să mai încerc să-i fac pe plac, pentru că oricum nu reușeam niciodată.

Bunica mea, Ileana, e singura care mă vede cu adevărat. Ea mă strânge la piept când plâng pe ascuns și îmi șoptește: „Ana, tu ești puternică. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altfel.” Dar bunica e bătrână și obosită, iar mama nu o ascultă niciodată. „Las-o pe Ana, mamă, nu vezi că nu vrea să se schimbe?” îi spune mereu.

Într-o seară de iarnă, când Vlad primește un telefon nou pentru că „merită”, eu îmi strâng caietele vechi și mă retrag în camera mea. Îmi doresc să țip, să-i spun mamei cât doare să fii mereu pe locul doi. Dar nu pot. Cuvintele mi se blochează în gât ca niște pietre grele.

La școală nu sunt nici cea mai bună, nici cea mai rea. Profesoara de română mă întreabă într-o zi:
— Ana, tu de ce nu vorbești niciodată despre familia ta?
O privesc în ochi și simt cum mi se umezește privirea. „Pentru că nu am ce să spun”, îmi răspund în gând.

Într-o duminică, mama mă trimite să-i cumpăr pâine. Pe drum mă întâlnesc cu Raluca, colega mea de bancă.
— Ana, vii la mine după școală? Facem temele împreună!
Ezit. Mama nu-mi dă voie să ies prea des, dar știu că dacă îi spun că stau la bibliotecă pentru referat, poate scap.

Când ajung acasă, Vlad stă pe canapea cu mama și râd la un film. Miroase a prăjituri proaspete. Eu intru încet, dar mama nici nu mă întreabă unde am fost. Mă simt invizibilă.

Într-o zi, aud o discuție între mama și bunica:
— Nu vezi că Ana se stinge pe zi ce trece? Nu mai vorbește cu nimeni!
— E doar o fază. Vlad are nevoie de mine acum, are examen important.
— Și Ana? Și ea e copilul tău!
— Ana e încăpățânată. Nu vrea să se apropie de mine.

Mă doare fiecare cuvânt. Îmi vine să fug departe, dar unde? Tata sună rar și vorbește doar cu Vlad. „Sunt ocupat, fetițo”, îmi spune mereu.

Într-o seară, bunica mă găsește plângând pe balcon.
— Ana, hai la mine câteva zile. Ai nevoie de liniște.
Accept fără să clipesc. La bunica e cald și miroase a ceai de tei. Acolo pot să fiu eu însămi.

Într-o noapte îi spun:
— Bunico, crezi că mama mă iubește?
Ea oftează adânc:
— Fiecare mamă își iubește copiii în felul ei. Dar uneori uităm să arătăm asta celor care au cea mai mare nevoie.

La liceu devin tot mai retrasă. Colegii râd de mine pentru hainele vechi și tăcerea mea apăsătoare. Raluca încearcă să mă ajute:
— Ana, trebuie să vorbești! Să spui ce simți!
Dar cum să spun ceva când știu că acasă nu mă ascultă nimeni?

Într-o zi, mama vine la școală chemată de dirigintă:
— Doamnă Popescu, Ana are nevoie de sprijinul dumneavoastră. E tot mai retrasă.
Mama ridică din umeri:
— E sensibilă. Vlad n-a avut niciodată probleme din astea.
Diriginta insistă:
— Fiecare copil e diferit. Poate ar trebui să petreceți mai mult timp cu ea.
Mama oftează:
— Nu am timp acum. Vlad are olimpiadă națională.

Când ajung acasă, mama mă ceartă:
— Ce ai spus la școală? De ce te plângi? Nu vezi cât muncesc pentru voi?
Nu răspund nimic. M-am obișnuit cu tăcerea.

Într-o zi, bunica se îmbolnăvește grav. Mama devine brusc agitată și nervoasă. Eu încerc să o ajut cum pot, dar tot Vlad e cel care primește laudele pentru orice gest mărunt.

Când bunica moare, simt că rămân singură pe lume. La înmormântare, mama plânge pentru prima dată în fața mea.

După câteva luni, Vlad pleacă la facultate în București. Casa devine tăcută. Mama începe să mă privească altfel — parcă ar vrea să spună ceva, dar nu poate.

Într-o seară stăm la masă doar noi două. Îndrăznesc să întreb:
— Mamă… tu m-ai iubit vreodată?
Ea lasă furculița jos și mă privește lung:
— Ana… am făcut tot ce-am putut. Poate nu a fost destul pentru tine.

Trec anii și rana rămâne deschisă. Încerc să-mi construiesc viața fără să mai aștept ceva de la ea. Dar uneori mă întreb: oare cât de mult rău poate face lipsa iubirii unei mame? Și câți copii ca mine trăiesc în umbră fără ca nimeni să-i vadă?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că se poate ierta vreodată o astfel de nedreptate?