Când casa ta devine a altcuiva: Povestea unei surori care a uitat să plece

— Nu cred că ai nevoie de atâtea rafturi în bucătărie, Lidia. Oricum nu gătești atât de des, mi-a spus Halina într-o dimineață, în timp ce muta borcanele mele de condimente într-o cutie pe care o etichetase „diverse”.

Am rămas cu lingura în mână, uitându-mă la ea cum se mișcă prin bucătăria mea ca și cum ar fi fost mereu a ei. Mi-am mușcat buza să nu spun ceva ce aș fi regretat. Era sora mea, totuși. Sora pe care am primit-o în casa mea după ce soțul ei, Viorel, o lăsase pentru o femeie mai tânără. Sora care plânsese la mine în brațe nopți la rând, spunând că nu mai are pe nimeni.

La început, am crezut că totul va fi temporar. Halina avea nevoie de timp să-și revină, să-și găsească un apartament și să-și pună viața în ordine. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, săptămânile în luni. Și cu fiecare zi care trecea, simțeam cum spațiul meu, viața mea, se micșorează.

— Lidia, nu crezi că ar trebui să schimbăm perdelele din sufragerie? Sunt cam demodate, a spus ea într-o seară, când mă întorsesem obosită de la serviciu.

— Sunt perdelele mele preferate… am încercat să protestez.

— Da, dar casa asta are nevoie de puțină viață! Uite, am găsit niște modele superbe pe internet. Poate comandăm împreună?

Am dat din cap absentă. Nu voiam ceartă. Mama mereu ne spunea: „Sângele apă nu se face.” Dar sângele poate fierbe, mi-am dat seama.

Într-o zi, când am ajuns acasă mai devreme decât de obicei, am găsit-o pe Halina cu prietena ei, Mirela, răscolind prin dulapul meu.

— Ce faceți aici? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Mirela are nevoie de o rochie pentru petrecerea de sâmbătă. Știam că ai gusturi bune și…

— Halina! Nu ești acasă la tine!

A tăcut o clipă, apoi a ridicat din umeri:

— Lidia, suntem surori. Ce e al tău e și al meu. Nu-i așa?

Am simțit un nod în gât. M-am retras în baie și am plâns în liniște. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese Halina să creadă că poate dispune de viața mea după bunul plac?

Seara aceea a fost doar începutul. În scurt timp, Halina a început să invite oameni fără să mă întrebe. Prieteni vechi de-ai ei veneau și plecau ca la gară. Uneori găseam vase murdare în chiuvetă sau haine străine pe canapea.

— Lidia, nu te supăra, dar am promis că Mirela poate sta la noi două nopți. Are probleme cu iubitul ei și nu are unde merge.

— Halina! Nu suntem hotel!

— E doar pentru două nopți… Te rog!

Am cedat din nou. Mereu cedam. Pentru că era sora mea. Pentru că mă simțeam vinovată să-i spun „nu”. Pentru că încă îmi aminteam cum ne țineam de mână când eram mici și ne promiteam că vom fi mereu una pentru cealaltă.

Dar într-o dimineață, când mi-am găsit agenda personală răsfoită și câteva pagini smulse — „Am avut nevoie de o foaie” — ceva s-a rupt în mine.

M-am dus la ea în sufragerie unde stătea cu picioarele pe masa mea preferată și butona telecomanda.

— Halina, trebuie să vorbim.

A ridicat ochii plictisită:

— Ce e?

— Nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. Casa asta e a mea. Am nevoie de spațiul meu. Ai promis că stai temporar…

A oftat teatral:

— Lidia, exagerezi! Oricum stau doar până îmi găsesc ceva convenabil. Știi cât de greu e să găsești chirie bună în București?

— Au trecut patru luni! Patru luni în care m-ai făcut să mă simt străină în propria casă!

S-a ridicat brusc:

— Dacă te deranjez atât de tare, spune-mi direct să plec!

Am simțit cum mi se frânge inima. Nu voiam să o rănesc. Dar nici nu mai puteam continua așa.

— Da, Halina. Vreau să pleci. Ai nevoie de spațiul tău și eu la fel.

A izbucnit în plâns:

— Nu-mi vine să cred! După tot ce am trecut… Tu mă dai afară!

Am încercat să o iau în brațe, dar m-a respins furioasă.

— Nu vreau să te mai văd!

A doua zi dimineață, Halina plecase deja. Pe masă mi-a lăsat cheia și un bilet scurt: „Sper să fii fericită singură.”

Casa era din nou liniștită. Prea liniștită. Am plâns toată ziua. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am pierdut-o pentru totdeauna pe sora mea.

Au trecut câteva luni de atunci. Ne-am scris rar, mesaje scurte și reci. Încerc să-mi reconstruiesc viața și liniștea în casa mea. Dar uneori mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe grija față de tine însuți? Cât poți sacrifica pentru cei dragi fără să te pierzi pe tine?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că uneori cel mai greu „nu” e cel spus celor pe care îi iubești cel mai mult.