Nunta la care nu am fost invitată

— Cum adică nu sunt pe lista de invitați? am întrebat, cu vocea tremurândă, ținând scrisoarea în mână. Sorin s-a uitat la mine, palid, încercând să găsească o explicație. Pe masă, invitația la nuntă pentru el era clară: „Domnului Sorin Popescu și însoțitor”. Dar eu nu eram menționată nicăieri.

— Poate e o greșeală, Mirela, a spus el încet, dar ochii lui trădau furia. — O sun pe Ana chiar acum.

Am simțit cum mi se strânge inima. De șapte ani încercam să fiu parte din viața Anei, fiica lui Sorin din prima căsătorie. Încercasem să fiu prietenă, să nu-i iau locul mamei ei, dar niciodată nu am simțit că mă acceptă cu adevărat. M-a suportat politicos la mesele de Crăciun, mi-a răspuns la mesaje cu „Mulțumesc”, dar mereu cu o distanță rece.

Sorin a format numărul Anei. Am auzit tonul de apel și apoi vocea ei, tăioasă:

— Da, tată?

— Ana, ce-i cu invitația asta? De ce nu e Mirela invitată la nuntă?

— Tată, e nunta mea. Am dreptul să aleg pe cine vreau acolo. Nu vreau să discut.

— Ana! Mirela e soția mea! Cum poți să faci asta?

A urmat o liniște apăsătoare. Am simțit cum mi se umezește privirea. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, încercând să-mi ascund lacrimile. Dincolo de geam, Bucureștiul zumzăia ca de obicei, dar pentru mine timpul se oprise.

După câteva minute, Sorin a venit după mine.

— A zis că nu vrea să te vadă acolo. Cică „nu ești familie”.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Toți anii în care am încercat să-i fiu aproape, toate cadourile de ziua ei, toate discuțiile în care am încercat să o ascult… Nimic nu a contat.

— Poate ar trebui să vorbesc eu cu ea, am spus încet.

— Nu! a răbufnit Sorin. O să vorbesc eu cu Simona.

Simona era fosta lui soție. Întotdeauna am simțit că între ele există o legătură specială, mamă-fiică pe care nu aveam cum s-o egalez. Dar niciodată nu credeam că voi fi exclusă atât de brutal.

Sorin a sunat-o pe Simona. Am auzit doar frânturi din conversație:

— Simona, vorbește cu Ana! Nu e normal ce face… Da, știu că e nunta ei, dar Mirela e parte din viața noastră… Nu, nu vreau scandal…

A închis telefonul nervos.

— Zice că nu vrea să se bage. Cică Ana e adult și decide singură.

Am stat toată noaptea trează. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să fac lucrurile bine: când i-am cumpărat rochia preferată de Crăciun, când am ajutat-o la admiterea la facultate, când i-am ascultat plânsul după primul iubit. Mereu am simțit că sunt pe margine, dar am sperat că timpul va schimba ceva.

A doua zi dimineață, Sorin era hotărât:

— Dacă tu nu mergi la nuntă, nici eu nu merg!

— Nu poți face asta! E fiica ta! am protestat eu.

— Nu contează! Dacă ea nu te acceptă pe tine, nu mă are nici pe mine!

Am văzut furia și durerea din ochii lui. Știam cât de mult ține la Ana. Știam și cât de mult îl doare această alegere imposibilă.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Ana nu a mai răspuns la telefon. Simona mi-a trimis un mesaj rece: „Îmi pare rău pentru situație, dar nu pot interveni”. Prietenii comuni ne-au întrebat dacă mergem la nuntă. Eu evitam subiectul; Sorin răspundea evaziv.

Într-o seară, mama mea m-a sunat:

— Mirela, dragă, poate ar trebui să lași lucrurile așa cum sunt. Nu poți forța pe cineva să te accepte.

— Dar am încercat atât de mult… De ce nu sunt suficientă?

— Pentru unii oameni nu vei fi niciodată suficientă. Dar asta nu înseamnă că tu nu ai valoare.

Cuvintele ei m-au durut și m-au liniștit în același timp.

Cu două zile înainte de nuntă, Sorin a primit un mesaj de la Ana: „Dacă vii cu Mirela la nuntă, nu mai vreau să te văd niciodată”.

Sorin a venit la mine cu telefonul în mână:

— Ce facem?

Am simțit cum mă sufoc între două lumi care nu se vor întâlni niciodată: familia pe care mi-am dorit-o și realitatea rece a respingerii.

— Du-te la nuntă fără mine. E fiica ta. Nu vreau să fii nefericit din cauza mea.

Sorin m-a îmbrățișat strâns. Am plâns amândoi.

În ziua nunții am stat singură acasă. Am privit pozele postate de invitați pe Facebook: Ana zâmbitoare lângă mama ei și tatăl ei; eu absentă din toate cadrele. M-am simțit invizibilă.

Când Sorin s-a întors acasă târziu în noapte, era abătut:

— A fost frumos… dar parcă lipsea ceva.

Nu am mai vorbit despre asta mult timp. Relația dintre Sorin și Ana s-a răcit. Eu am rămas cu sentimentul că oricât ai încerca să fii parte dintr-o familie care nu te vrea, uneori trebuie să accepți că locul tău e altundeva.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu dorința de a fi acceptați acolo unde nu vom fi niciodată primiți? Oare merită să ne pierdem pe noi înșine încercând să fim pe placul altora?