Între Datorie și Vinovăție: Povestea Mutării Tatălui Meu la Azil

— Raluca, cum ai putut să faci asta? Cum ai putut să-l duci pe tata la azil?
Vocea Irinei, sora mea mai mare, răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde ne adunaserăm toți după ce am venit de la azil. Mama stătea cu ochii în pământ, iar fratele meu, Mihai, se juca nervos cu o linguriță. Eu mă simțeam ca și cum aș fi fost pusă la zid.

— Nu mai puteam, Irina! Nu mai puteam singură! Am încercat tot ce am putut…

— Dar nu se face așa ceva! Tata a avut grijă de noi toată viața lui! Cum să-l lași printre străini?

Am simțit cum mi se strânge gâtul. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. De luni bune, tata nu mai era el. După accidentul vascular, nu mai putea merge, nu mai putea vorbi clar. Avea nevoie de cineva non-stop. Eu eram singura care locuia aproape. Irina e în Cluj, Mihai are trei copii mici și o soție bolnavă. Mama abia se ține pe picioare.

Dar nimeni nu vedea toate astea. Toți vedeau doar decizia mea. Toți mă judecau.

În fiecare dimineață mă trezeam la cinci ca să-i schimb pampersul, să-i dau medicamentele, să-l hrănesc. Îl spălam, îl pieptănam, îi citeam ziarul, chiar dacă nu mai înțelegea mare lucru. Îi povesteam despre vreme, despre vecini, despre ce făcea nepotul lui preferat la școală. Dar el mă privea cu ochii aceia goi, uneori plini de lacrimi, alteori pierduți undeva departe.

Într-o zi am adormit lângă el, epuizată. M-am trezit speriată când l-am auzit gemând. Căzuse din pat. Am chemat salvarea. Doctorul m-a privit cu milă: „Nu puteți face asta singură la nesfârșit. Aveți nevoie de ajutor.”

Atunci am început să caut variante. Am vizitat patru cămine. În primul mirosea a urină și a moarte. În al doilea, bătrânii stăteau cu ochii în gol la televizorul dat prea tare. În al treilea era curat, dar rece ca un spital. În al patrulea am găsit-o pe doamna Viorica, infirmiera care i-a zâmbit tatei și i-a spus: „Bun venit, domnule Petrescu! Aici sunteți ca acasă.”

Am plâns în mașină după ce l-am lăsat acolo prima dată. Am plâns și când am ajuns acasă și am văzut patul gol. Am plâns când am găsit cămașa lui preferată pe spătarul scaunului.

Irina a venit special din Cluj să-mi spună că sunt o egoistă. Mihai mi-a scris un mesaj lung în care îmi explica ce ar fi făcut el dacă ar fi avut timp. Mama nu vorbește cu mine de două săptămâni.

Dar eu merg la tata în fiecare zi. Îi duc prăjitura preferată, îi citesc din ziar, îi povestesc despre familie. Uneori mă strânge de mână și îmi zâmbește slab. Alteori plânge și mă întreabă când mergem acasă.

Într-o zi, când am ajuns la azil, l-am găsit pe tata privind pe geam. Lângă el era doamna Viorica.

— Domnișoara Raluca, azi a fost vesel! A povestit despre cum mergea cu bicicleta la pescuit când era tânăr.

Tata s-a uitat la mine și mi-a spus încet:

— Ești obosită… Nu plânge pentru mine…

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat pe balcon și am privit orașul luminat. Mi-am amintit cum tata mă ținea de mână când eram mică și mă ducea la școală. Mi-am amintit cum îmi spunea că familia e totul.

Dar ce faci când familia nu te ajută? Ce faci când toți te judecă fără să știe cât ai suferit?

Într-o duminică au venit toți la azil: Irina, Mihai, mama. Tata era îmbrăcat frumos și zâmbea timid.

— Cum te simți aici? l-a întrebat Irina.

— E bine… E liniște… Și Raluca vine mereu…

Irina s-a uitat la mine pentru prima dată fără ură în ochi.

— Poate… poate că ai făcut ce trebuia…

Mihai a dat din cap și a oftat.

Mama a început să plângă încet.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Nu știu dacă tata mă va ierta vreodată sau dacă eu mă voi ierta pe mine însămi. Dar știu că uneori trebuie să alegi între ceea ce vrea lumea și ceea ce poți tu să duci.

Oare câți dintre noi au trecut prin asta? Oare câți au fost nevoiți să-și pună părinții într-un azil și au fost judecați pentru asta? Ce înseamnă cu adevărat să fii un copil bun?

Poate că nu există răspunsuri simple…