Tatăl pe care nu l-am cunoscut niciodată

— Cine e? am întrebat cu voce tremurată, privind pe vizorul ușii. Era o seară ploioasă de aprilie, iar blocul vechi din cartierul Militari părea și mai sumbru decât de obicei. Nu așteptam pe nimeni. M-am mutat aici acum două luni, după ce am strâns bani din două joburi și am suportat certurile interminabile cu mama. Îmi doream liniște, dar liniștea nu avea să dureze.

— Ana-Maria? a întrebat bărbatul de la ușă, cu o voce joasă, răgușită. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Numele meu complet nu-l folosea decât mama când era supărată.

— Da… cine sunteți? am răspuns, încercând să par calmă.

— Sunt… tatăl tău. Mă cheamă Victor.

Am simțit cum mi se taie respirația. Mama mi-a spus mereu că tata a plecat când aveam trei ani și că nu s-a mai întors niciodată. Că nu a vrut să știe de mine. Că suntem mai bine doar noi două.

— Nu e posibil, am spus aproape șoptit. Tata… tata nu există pentru mine.

Bărbatul a oftat și a privit în jos, ca și cum ar fi căutat cuvintele pe asfaltul ud.

— Știu că e greu să mă crezi. Dar am venit să-ți spun adevărul. Pot intra?

Am deschis ușa încet, cu inima bătându-mi nebunește în piept. L-am privit atent: avea ochii mei, aceeași nuanță ciudată de verde-maro pe care mama o numea „culoarea frunzelor toamna”. Avea părul grizonat și riduri adânci pe frunte. Părea obosit, dar hotărât.

— Ai cafea? a întrebat el timid, ca și cum ar fi vrut să amâne momentul adevărului.

I-am făcut cafea și am stat față în față la masa mică din bucătărie. El a început să povestească. Că mama nu l-a lăsat niciodată să mă vadă după divorț. Că a încercat ani la rând să mă caute, dar ea îi schimba mereu numărul de telefon și adresa. Că a venit azi pentru că a aflat de la o rudă comună unde locuiesc.

— De ce ai venit acum? am întrebat cu voce stinsă.

— Pentru că nu mai suportam să trăiesc cu gândul că fiica mea mă urăște fără să știe adevărul. Pentru că vreau să-ți spun povestea mea, nu doar versiunea mamei tale.

Am simțit cum furia mocnește în mine. Toată copilăria mea a fost marcată de lipsa lui: la serbări, la zile de naștere, la momentele în care aveam nevoie de un sfat sau doar de o îmbrățișare paternă. Mama îmi spunea mereu: „Nu ai nevoie de el. Suntem bine doar noi două.” Dar eram bine? Sau doar ne mințeam?

— Mama mi-a spus că ai plecat pentru că nu ne-ai vrut, am spus printre dinți.

Victor a oftat adânc.

— Am plecat pentru că nu mai puteam trăi cu ea. Era geloasă, posesivă, mă acuza mereu de lucruri pe care nu le făceam. Dar pe tine te-am iubit mereu. Am încercat să te văd, dar nu m-a lăsat niciodată.

Am început să plâng fără să vreau. Îmi veneau în minte toate certurile cu mama, toate momentele în care o simțeam sufocant de protectoare, toate interdicțiile absurde: „Nu ai voie să vorbești cu rudele lui!”, „Nu ai nevoie de nimeni altcineva!”

— De ce nu mi-ai scris? De ce nu ai venit la școală? De ce nu ai luptat mai mult? am izbucnit.

Victor s-a ridicat și a scos din buzunar un teanc de scrisori vechi, îngălbenite.

— Ți-am scris în fiecare an, de ziua ta. Ți-am trimis cadouri prin rude sau prieteni comuni. Dar mama ta le-a ascuns mereu.

Am luat scrisorile cu mâinile tremurânde și le-am citit una câte una: „La mulți ani, Ana-Maria! Tata te iubește.” „Sper că ești fericită la școală.” „Mi-e dor de tine.”

Lacrimi fierbinți mi-au curs pe obraji. Toată viața mea fusese construită pe o minciună. Mama m-a ținut captivă într-o lume în care tata era monstrul, iar ea era salvatoarea.

— Trebuie să vorbesc cu ea, am spus hotărâtă.

Victor a dat din cap trist.

— Nu vreau să vă certați din cauza mea. Dar meritai să știi adevărul.

Am sunat-o pe mama chiar atunci. A răspuns repede, ca de obicei.

— Ana, totul e bine? De ce mă suni la ora asta?

— Mama… Victor e aici. Tata e aici la mine.

O tăcere grea s-a lăsat la celălalt capăt al firului.

— Nu-l asculta! Nu știe ce vorbește! E un mincinos! a izbucnit ea.

— Am citit scrisorile lui. Mi-ai ascuns totul… De ce?

Vocea ei s-a frânt brusc.

— Am vrut doar să te protejez… Nu voiam să suferi ca mine…

— Dar m-ai făcut să sufăr altfel! am strigat printre lacrimi.

Am închis telefonul și m-am prăbușit pe podea, simțind cum lumea mea se destramă bucățică cu bucățică. Victor s-a apropiat și m-a îmbrățișat stângaci.

— Îmi pare rău pentru tot ce ai pierdut din cauza noastră…

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele ratate, la copilul din mine care tânjea după un tată și la adolescenta care s-a revoltat împotriva unei mame prea posesive fără să știe adevărul complet.

A doua zi dimineață am mers la mama acasă. Era palidă și tremura când m-a văzut.

— Ana… te rog…

— Mama, trebuie să vorbim deschis. Nu mai pot trăi cu jumătăți de adevăruri.

A plâns mult în acea zi și mi-a povestit despre fricile ei, despre gelozie, despre cum s-a simțit trădată și abandonată când Victor a plecat. Mi-a cerut iertare pentru tot ce mi-a ascuns.

Nu știu dacă voi putea ierta vreodată complet. Dar știu că trebuie să încerc — pentru mine însămi, pentru liniștea sufletului meu.

Acum stau între doi părinți străini unul altuia și aproape străini mie. Încerc să-i cunosc pe amândoi din nou, ca adult. Sufletul meu e plin de întrebări fără răspuns: Oare câți dintre noi trăim vieți construite pe minciuni spuse din iubire sau din frică? Oare putem ierta vreodată cu adevărat?