Umbrele unui fiu: Adevărul pe care nu l-am văzut niciodată

— Vlad, de ce nu-mi răspunzi la telefon? De ce nu vii acasă niciodată?
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Dar Vlad nu era acolo. Era doar tăcerea, aceeași tăcere care se așternuse între noi de ani buni. Îmi amintesc cum, în urmă cu două săptămâni, am primit acel telefon care mi-a înghețat sângele în vine: „Doamnă Popescu? Sunt de la Spitalul Municipal. Fiul dumneavoastră a avut un accident.”

Am alergat pe holurile spitalului cu inima cât un purice, încercând să-mi amintesc când vorbisem ultima oară cu el fără să ne certăm. Vlad era întins pe pat, cu fața palidă și ochii închiși. Lângă el, o tânără cu părul scurt și ochi verzi îl ținea de mână. Nu o cunoșteam.

— Sunteți… mama lui Vlad? m-a întrebat ea, ridicându-se brusc.

Am dat din cap, prea șocată ca să pot vorbi. Fata s-a prezentat: „Sunt Irina. Prietena lui Vlad.”

Prietena? Vlad nu-mi spusese niciodată că are o relație. Nu-mi spusese nimic despre viața lui personală de ani buni. M-am simțit ca o străină în propria poveste.

În zilele care au urmat, am stat la căpătâiul lui Vlad, privind cum se trezește încet din anestezie. Irina venea zilnic, îi aducea haine curate, îi citea dintr-o carte veche de poezii. Într-o zi, când Vlad a deschis ochii și m-a văzut, a întors capul spre fereastră.

— Mamă… n-ar fi trebuit să vii.

— Cum să nu vin? Ești copilul meu! am izbucnit eu, simțind cum mă sufocă lacrimile.

— Nu mai sunt copilul tău de mult, a șoptit el.

Am simțit atunci că între noi s-a ridicat un zid pe care nu-l mai pot dărâma. În fiecare zi, veneau la el oameni pe care nu-i cunoșteam: un băiat cu tatuaje pe brațe, o femeie în vârstă care i-a adus plăcinte calde, un domn cu ochelari groși care i-a lăsat un caiet plin cu schițe. Toți îl strigau „Vlad”, dar fiecare părea să-l cunoască altfel decât mine.

Într-o seară, când Irina a rămas singură cu mine pe hol, am întrebat-o:

— Cine sunt toți acești oameni? De unde îl cunosc?

Irina a ezitat, apoi a spus:

— Vlad are o viață despre care nu v-a povestit niciodată. E voluntar la un centru pentru tineri fără adăpost. Scrie poezii sub pseudonim. Are prieteni care îl iubesc pentru cine e el cu adevărat.

Am simțit cum mă prăbușesc pe bancă. Eu nu știam nimic din toate astea. Pentru mine, Vlad era doar băiatul care venea acasă de Crăciun și pleca repede după masa festivă.

În zilele următoare, am început să vorbesc cu oamenii aceia. Mi-au povestit despre Vlad cel generos, cel care stătea nopți întregi la centru să asculte poveștile altora, cel care scria poezii pentru cei triști. Mi-au arătat fotografii cu el zâmbind larg, fericit — un zâmbet pe care eu nu-l mai văzusem de ani buni.

Într-o după-amiază, când am rămas singuri în salon, am încercat să-l întreb:

— De ce nu mi-ai spus niciodată despre toate astea?

Vlad a oftat adânc:

— Pentru că mereu ai avut alte așteptări de la mine. Ai vrut să fiu inginer ca tata, să mă însor cu fata vecinilor, să am o viață „normală”. Eu nu sunt așa, mamă. Am încercat să-ți spun, dar n-ai vrut să auzi.

M-am simțit vinovată până în măduva oaselor. Poate că am fost prea ocupată cu grijile mele, cu dorința de a-l vedea „realizat”, ca să-l ascult cu adevărat.

Când Vlad a fost externat, Irina m-a invitat la centru. Am acceptat cu inima strânsă. Acolo am văzut cum tinerii îl îmbrățișau pe Vlad, cum îi mulțumeau pentru tot ce făcuse pentru ei. Am citit poeziile lui — erau despre singurătate, despre dorința de a fi acceptat așa cum ești.

În drum spre casă, l-am întrebat:

— Mai pot face ceva ca să repar ce-am stricat?

Vlad s-a uitat la mine lung:

— Poți încerca să mă cunoști acum. Să mă vezi așa cum sunt.

De atunci încerc în fiecare zi să-l ascult fără să judec, să-i citesc poeziile fără să le compar cu diplomele altora, să-l privesc fără să văd doar copilul meu pierdut printre visele mele neîmplinite.

Uneori mă întreb: câți dintre noi ne cunoaștem cu adevărat copiii? Câte vieți paralele trăiesc cei dragi nouă fără ca noi să bănuim măcar? Poate că e timpul să ne ascultăm mai mult unii pe alții — înainte ca distanța dintre noi să devină de netrecut.