Între iertare și uitare: Povestea unei familii sfâșiate de lăcomie

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre banii ăia! urlă tata, trântind ușa bucătăriei. M-am ascuns după ușa camerei mele, cu păpușa strânsă la piept, încercând să-mi țin respirația. Mama plângea în șoaptă, iar bunica încerca să o liniștească, dar vocea ei tremura de neputință.

Aveam șase ani atunci, iar lumea mea se rezuma la curtea casei din Bacău, la mirosul de cozonac și la râsetele verilor mei. Tata era mereu nemulțumit. Îi reproșa mamei că nu a făcut facultate, că nu știe să se descurce cu actele, că nu e „destul de bună” pentru el. Mama tăcea și înghițea fiecare vorbă ca pe o piatră amară.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se adunau în grămezi pe alee, am auzit pentru prima dată cuvântul „moștenire”. Bunicul murise de curând, iar casa noastră urma să fie împărțită între tata și unchiul Viorel. Tata a început să se schimbe: nu mai venea acasă decât târziu, vorbea la telefon în șoaptă și își ascundea privirea când îl întrebam dacă mergem în parc.

— Nu e treaba ta, Maria, mi-a spus într-o seară. Tu vezi-ți de lecții!

Într-o duminică, toată familia s-a adunat în sufragerie. Unchiul Viorel a venit cu soția lui, mătușa Lenuța, și cu cei doi copii. Atmosfera era încărcată. Bunica stătea pe marginea canapelei, cu mâinile împreunate în poală.

— Eu zic să vindem casa și să împărțim banii, a spus tata, privind fix spre unchiul Viorel.

— Și unde să se ducă mama? a întrebat mătușa Lenuța.

— Poate stă la tine! a răspuns tata, ridicând tonul.

A urmat o ceartă cum nu mai văzusem niciodată. Țipete, acuzații, lacrimi. În acea zi, familia noastră s-a rupt. Bunica a rămas cu mătușa Lenuța, iar noi am plecat într-un apartament mic de la marginea orașului. Mama plângea nopți întregi. Tata devenise și mai rece.

Anii au trecut. Am crescut cu dorul de bunica și de curtea plină de flori. Mama s-a angajat ca vânzătoare la un magazin alimentar și făcea eforturi uriașe să mă țină la școală. Tata era tot mai absent; uneori dispărea cu zilele. Într-o zi am găsit-o pe mama plângând în baie.

— De ce nu plecăm de aici? am întrebat-o.

— Pentru că nu avem unde, Maria… și pentru că încă sper că tata se va schimba.

Dar tata nu s-a schimbat. Când am terminat liceul și am intrat la facultate la București, am plecat fără să privesc înapoi. Mama m-a îmbrățișat strâns la gară.

— Să nu fii ca mine, mi-a șoptit printre lacrimi. Să nu accepți niciodată să fii călcată în picioare.

La București am cunoscut libertatea și dragostea adevărată. L-am întâlnit pe Vlad la bibliotecă; era blând și răbdător, tot ce tata nu fusese niciodată. Ne-am căsătorit după doi ani și am avut două fetițe gemene: Ioana și Daria.

În tot acest timp, relația cu părinții mei s-a răcit tot mai mult. Mama mă suna uneori, dar discuțiile erau scurte și stânjenitoare. Tata nu m-a sunat niciodată. Când fetele au împlinit trei ani, am primit un telefon neașteptat.

— Maria… sunt eu, mama ta… Am vrut doar să-ți spun că tata e bolnav. Are nevoie de operație… Și… ne-ar plăcea să ne vedem cu fetele…

Am simțit cum mi se strânge inima. Am tăcut câteva secunde lungi.

— Mama… voi ați ales banii în locul familiei. Ați ales orgoliul în locul iubirii. Nu pot să uit ce ne-ați făcut mie și bunicii…

— Știu… Dar oamenii greșesc… Poate că merităm o a doua șansă…

Am închis telefonul tremurând. Vlad m-a găsit plângând pe hol.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul: despre copilăria mea sfâșiată de lăcomie, despre cum tata a pus banii mai presus de orice, despre cum mama nu a avut curaj să-l oprească.

— Poate ar trebui să-i ierți… pentru tine, nu pentru ei, mi-a spus Vlad încet.

Dar nu puteam. Îmi aminteam prea bine nopțile reci din apartamentul nostru mic, privirea pierdută a mamei, bunica rămasă singură într-o casă care nu-i mai aparținea.

Au trecut luni de zile. Mama a mai sunat de câteva ori; uneori îmi lăsa mesaje lungi și pline de regrete. Tata nu a cerut niciodată iertare direct; doar o dată mi-a scris un mesaj sec: „Sper că ești bine.”

Fetele au crescut fără să-și cunoască bunicii materni. Le-am povestit doar atât cât au putut înțelege: că uneori oamenii fac alegeri greșite și că nu toate familiile sunt perfecte.

Acum mă uit la ele cum dorm liniștite și mă întreb dacă am făcut bine. Poate că le-am privat de ceva important; poate că le-am protejat de suferință.

Dar rana din mine e încă vie. Și mă întreb: oare cât valorează iertarea când trecutul doare atât de tare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?