Între iertare și uitare: Povestea unei mame trădate

— Cum ai putut să-mi faci una ca asta, Vlad? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în bucătăria mică, luminată doar de becul galben care atârna deasupra mesei vechi. Vlad, fiul meu de douăzeci și doi de ani, evita privirea mea, jucându-se nervos cu fermoarul hanoracului.

— Mamă, nu am vrut să te rănesc… a șoptit el, dar cuvintele lui s-au izbit de pereții sufletului meu ca niște pietre.

Totul a început cu o scrisoare. O scrisoare de la bancă, pe numele meu, dar cu datorii pe care nu le făcusem eu. Am crezut că e o greșeală. Dar când am văzut semnătura falsificată, am știut. Vlad împrumutase bani pe numele meu, fără să-mi spună. Îmi amintesc cum mi s-au înmuiat picioarele și am căzut pe scaun, cu scrisoarea mototolită în palmă.

— De ce? am întrebat printre lacrimi.

— Aveam nevoie de bani pentru facultate… și pentru chirie. Nu voiam să te împovărez. Am zis că o să-i pun la loc înainte să afli.

Dar nu pusese nimic la loc. Datoria crescuse, iar banca mă amenința cu executarea silită. Casa noastră din cartierul vechi al Craiovei, singura moștenire de la părinții mei, era în pericol. M-am simțit trădată, umilită și pierdută.

În acea seară, după ce Vlad a plecat trântind ușa, am rămas singură cu gândurile mele. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. L-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit când Vlad avea doar șapte ani. Am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic. Am renunțat la visele mele pentru el. Și totuși, el a ales să mă mintă.

A doua zi, sora mea, Mariana, a venit să mă vadă.

— Elena, trebuie să fii tare! Nu-l lăsa să te distrugă! Dacă era fiica mea, nici nu mai vorbeam cu ea!

— Dar e copilul meu… Nu pot să-l dau afară din viața mea.

— Și tu? Tu ce faci cu sufletul tău?

M-am gândit mult la vorbele Marianei. În zilele următoare, Vlad a încercat să mă evite. Îmi lăsa mesaje scurte: „Sunt bine”, „Vin târziu”, „Nu mă aștepta”. Îl vedeam tot mai rar. Într-o seară, l-am găsit plângând în camera lui.

— Mamă… îmi pare rău! Nu știu ce-a fost în capul meu! N-am vrut să pierdem casa…

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi. Dar rana era acolo, adâncă. Nu puteam uita ușor.

Au urmat luni grele. Am vândut bijuteriile mamei ca să acopăr o parte din datorie. Am cerut ajutor la serviciu și am acceptat ore suplimentare la fabrica de confecții unde lucrez de zece ani. Vecinii au început să vorbească:

— Ai auzit ce-a făcut băiatul Elenei? Săraca femeie…

Mă simțeam judecată la fiecare pas. La biserică, preotul mi-a spus:

— Iertarea e grea, dar fără ea nu există liniște sufletească.

Dar cum să ierți când tot ce ai clădit se poate nărui într-o clipă?

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu ochii roșii și un plic în mână.

— Mamă, am găsit un job la un service auto. Nu e mult, dar o să dau toți banii pentru datorie. Nu vreau să te pierd!

L-am privit lung. Era copilul meu, dar nu mai era același băiat naiv care îmi cerea povești înainte de culcare. Era un tânăr speriat, vinovat și hotărât să repare ce-a stricat.

Am început să vorbim mai mult. Seara, după muncă, stăteam la masă și povesteam despre ziua noastră. Încet-încet, am simțit că zidul dintre noi se topește. Dar uneori mă trezeam noaptea și mă întrebam dacă voi putea vreodată să am din nou încredere în el.

Într-o duminică, la masa de prânz, Vlad mi-a spus:

— Mamă, știu că te-am rănit și nu merit iertarea ta. Dar vreau să știi că te iubesc și că voi face orice ca să-ți recâștig încrederea.

Am plâns din nou împreună. Am decis să-i dau o șansă. Dar nu pot uita ușor. Familia mea e tot ce am pe lume și nu vreau să o pierd din cauza unei greșeli.

Acum mă întreb: Oare dragostea de mamă poate vindeca orice rană? Voi ați putea ierta o astfel de trădare sau ați păstra distanța? Poate cineva să repare cu adevărat ceea ce a fost distrus?