Umbrele din Sufletul Meu

— Cum ai putut să-mi faci asta, Doru? Glasul Cameliei tremura, dar privirea ei era de oțel. Stăteam în mijlocul bucătăriei noastre mici din cartierul Titan, cu mâinile atârnând neputincioase pe lângă corp. În aer plutea mirosul de ciorbă uitată pe foc, dar nimic nu mai conta. În acea clipă, lumea mea s-a prăbușit.

— Camelia, nu înțeleg… Ce vrei să spui? am bâiguit, încercând să-mi adun gândurile.

Ea a scos din buzunar o fotografie mototolită și a aruncat-o pe masă. Am recunoscut instantaneu chipul Ilincăi, colega mea de la serviciu, zâmbind larg lângă mine la petrecerea de Crăciun. Dar nu poza era problema, ci mesajul scris pe spate: „Pentru cel mai bun bărbat din viața mea.”

— De cât timp mă minți? a întrebat ea, vocea ei abia reținându-și furia.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu fusese nimic între mine și Ilinca, cel puțin nu fizic. Dar gândurile mele fugiseră de multe ori spre ea, iar discuțiile noastre târzii la birou nu erau tocmai inocente. Am vrut să-i spun Cameliei adevărul, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Nu e ceea ce crezi… am început, dar ea m-a întrerupt brusc.

— Doru, după treizeci de ani împreună, credeam că măcar atât îmi datorezi: sinceritate! Ai idee cum m-am simțit când am găsit poza asta? Când am citit mesajele voastre?

Am simțit că mă sufoc. Copiii noștri, Vlad și Ioana, erau plecați la facultate în Cluj și București. Casa devenise prea liniștită în ultimii ani, iar eu mă simțeam tot mai singur. Camelia era mereu obosită după turele ei la spital, iar eu mă refugiasem în muncă și discuțiile cu Ilinca.

— Camelia, îmi pare rău… Nu am vrut să te rănesc. N-a fost nimic serios…

Ea a izbucnit în plâns. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji, iar eu nu știam cum să le opresc. Am încercat să o iau în brațe, dar m-a respins cu un gest scurt.

— Nu vreau să te mai văd acum! Du-te!

Am ieșit pe ușă fără să știu unde mă duc. Am rătăcit ore întregi pe străzile pustii ale orașului, cu gândurile răvășite. M-am oprit într-un parc și am privit cum vântul răscolea frunzele uscate. M-am întrebat când am început să mă pierd pe mine însumi și când am încetat să mai fiu bărbatul de care Camelia s-a îndrăgostit.

A doua zi dimineață m-am întors acasă. Camelia stătea la masă cu o ceașcă de cafea în față și ochii umflați de plâns.

— Trebuie să vorbim, Doru. Nu pot trăi cu minciuni între noi.

Am dat din cap și m-am așezat în fața ei. Am început să-i povestesc totul: despre singurătatea mea, despre conversațiile cu Ilinca, despre cât de mult mi-a lipsit apropierea dintre noi.

— Știi ce e cel mai greu? a spus ea după o tăcere lungă. Că nu ai avut curajul să-mi spui. Că ai ales să te ascunzi.

— Mi-a fost frică să nu te pierd…

— Dar tocmai asta ai făcut.

Zilele care au urmat au fost un calvar. Camelia nu-mi vorbea decât strictul necesar. Mâncam separat, dormeam separat. Încercam să-i arăt că regret totul, dar fiecare gest al meu părea să o rănească și mai tare.

Într-o seară, Vlad m-a sunat.

— Tată, ce se întâmplă acasă? Mama sună ciudat…

Nu am putut să-i spun adevărul. Am mințit din nou, spunând că suntem doar obosiți și stresați.

În weekend, Ioana a venit acasă fără să anunțe. A găsit-o pe Camelia plângând în dormitor și pe mine uitându-mă absent la televizor.

— Ce s-a întâmplat? De ce nu vorbiți?

Camelia a izbucnit:

— Tatăl tău m-a trădat!

Ioana a rămas șocată. Vlad a venit și el acasă a doua zi. Ne-am adunat toți patru la masă pentru prima dată după mult timp.

— Vreau să știu adevărul! a spus Vlad.

Le-am povestit totul copiilor mei. Am văzut dezamăgirea în ochii lor și am simțit cum mă prăbușesc din nou.

— Cum ai putut? a întrebat Ioana printre lacrimi.

Nu am avut un răspuns bun. Doar tăcerea apăsătoare dintre noi.

Au trecut luni de zile până când Camelia a acceptat să mergem împreună la consiliere de cuplu. A fost greu. Fiecare ședință era ca o rană deschisă. Dar am continuat să lupt pentru familia mea.

Astăzi încă nu știu dacă vom reuși să trecem peste asta cu adevărat. Camelia spune că are nevoie de timp. Copiii încă sunt distanți cu mine.

Mă întreb adesea: oare merită să lupți pentru ceva ce ai distrus cu mâna ta? Poate iubirea adevărată să ierte orice? Sau unele răni nu se vindecă niciodată?