Între rugăciune și disperare: Cum am găsit puterea să fiu mamă când fiul meu a refuzat să mă asculte

— Vlad, te rog, strânge-ți jucăriile! am spus pentru a treia oară, cu vocea tremurândă între răbdare și exasperare. Era deja trecut de ora nouă, iar camera lui arăta ca după un taifun: cuburi colorate, mașinuțe, plușuri, toate împrăștiate pe covorul cu dinozauri. Vlad, băiatul meu de cinci ani, stătea pe jos cu o piesă de Lego în mână și mă privea fix, cu ochii lui mari și negri, încăpățânați.

— Nu vreau! Nu strâng nimic! a răspuns el, trântind piesa pe covor.

În acel moment, am simțit cum mi se strânge inima. Toată ziua fusese un carusel: serviciu, cumpărături, gătit, teme cu sora lui mai mare, Mara. Soțul meu, Radu, era la muncă peste program. Eram singură cu copiii și simțeam că nu mai am resurse. M-am așezat pe marginea patului lui Vlad și am încercat să-mi adun gândurile. Mă simțeam mică și neputincioasă în fața unui copil de cinci ani.

— Vlad, mama e obosită. Te rog frumos să mă ajuți. Dacă nu strângi jucăriile, nu mai citim povestea diseară.

A izbucnit în plâns. Un plâns din acela care te face să te simți vinovat chiar dacă știi că trebuie să fii ferm. M-am ridicat și am ieșit din cameră. Am închis ușa încet și m-am sprijinit de perete pe hol. Am simțit lacrimile cum îmi curg pe obraji. M-am întrebat dacă sunt o mamă bună sau dacă am greșit undeva. De ce nu mă ascultă? De ce trebuie să fie totul atât de greu?

În bucătărie, Mara își făcea temele și m-a privit cu ochi îngrijorați.

— Ce s-a întâmplat cu Vlad?

— Nu vrea să strângă jucăriile… Și eu nu mai pot.

Mara s-a ridicat și m-a îmbrățișat. Gestul ei m-a făcut să izbucnesc în plâns. Am simțit rușine că nu pot gestiona o situație atât de simplă. În mintea mea răsunau cuvintele mamei mele: „Rabdarea e cheia cu copiii.” Dar unde era răbdarea mea acum?

Am intrat în dormitorul meu și m-am așezat pe marginea patului. Am închis ochii și am început să mă rog în șoaptă:

— Doamne, dă-mi putere să fiu mama de care are nevoie Vlad. Ajută-mă să nu țip, să nu cedez nervos. Dă-mi răbdare și înțelepciune.

Nu știu cât am stat acolo. Poate cinci minute, poate zece. Dar când m-am ridicat, simțeam că pot respira din nou. Am intrat la Vlad. Era încă supărat, dar nu mai plângea.

— Vlad, hai să vorbim puțin.

S-a uitat la mine suspicios.

— De ce trebuie mereu să strâng eu?

M-am așezat lângă el pe covor.

— Știi… nici mie nu-mi place mereu să fac ordine prin casă. Dar dacă nu facem fiecare partea noastră, casa devine un haos și nimeni nu se mai simte bine aici. Vrei să facem împreună?

A ezitat o clipă, apoi a dat din cap că da. Am început să adunăm jucăriile împreună, iar la final l-am luat în brațe.

— Sunt mândră de tine că ai ajutat-o pe mama.

Seara aceea a fost una liniștită. I-am citit povestea preferată și l-am privit cum adoarme cu ursulețul lui în brațe. În liniștea camerei, am simțit o pace pe care n-o mai trăisem de mult.

A doua zi dimineață, Radu s-a întors acasă obosit după tura de noapte. I-am povestit totul la cafea.

— Nu e ușor să fii părinte… Dar cred că ai făcut ce trebuia. Și eu am momente când simt că nu mai pot.

Am zâmbit amar.

— Uneori mă întreb dacă nu cer prea mult de la ei… sau poate prea puțin de la mine.

Radu mi-a luat mâna peste masă.

— Important e că nu renunți. Și că ai credință.

În zilele următoare au mai fost momente dificile: Mara a venit acasă supărată pentru că o colegă a râs de ea la școală; Vlad a făcut o criză pentru că nu voia să se spele pe dinți. Fiecare zi aducea altceva. Dar am început să mă rog mai des și să-mi găsesc liniștea înainte să reacționez impulsiv.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, mama mea m-a sunat.

— Cum te descurci?

— Greu… dar încerc să mă rog când simt că nu mai pot.

— Asta e tot ce poți face uneori. Să ceri ajutorul Celui de Sus și să mergi mai departe.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi, dar cu inima ușoară. Poate că nu există rețete perfecte pentru a fi părinte bun. Poate că tot ce contează e să nu renunți la credință și la iubire.

Acum mă uit la Vlad cum se joacă liniștit cu Mara și mă întreb: Oare câți dintre noi recunoaștem cât de greu e uneori să fii părinte? Câți avem curajul să cerem ajutor sau să ne rugăm pentru răbdare? Voi cum găsiți puterea când simțiți că nu mai puteți?