„Nu-l mai răsfăța, Lidia!”: Povestea unei mame care și-a dorit prea mult un copil

— Lidia, nu-l mai răsfăța, te rog! Nu vezi că deja nu te mai ascultă deloc? vocea lui Sorin răsună în bucătărie, spartă de sunetul farfuriei trântite pe masă.

Îmi tremură mâinile pe cana de ceai. Încerc să nu izbucnesc, dar simt cum lacrimile îmi ard ochii. Rareș, băiatul nostru de opt ani, stă tolănit pe canapea cu tableta în brațe, ignorând complet cearta noastră. Îi spun a zecea oară să-și strângă jucăriile, dar nici nu clipește.

— Lasă-l, Sorin, e obosit după școală… încerc să-l apăr, dar vocea mi se stinge.

— Nu e obosit, Lidia! E pur și simplu obraznic! De câte ori să-ți spun că nu-i faci niciun bine dacă îi faci toate poftele?

Mă simt prinsă între două lumi. Pe de o parte, Sorin, mereu pragmatic, mereu cu picioarele pe pământ. Pe de alta, Rareș — minunea noastră târzie, pentru care am plâns nopți la rând, am îndurat tratamente dureroase și umilințe la clinici private. Am crezut că nu voi fi niciodată mamă. Când l-am ținut prima dată în brațe, am jurat că n-o să-i lipsească nimic. Dar oare am greșit?

— Mami, vreau suc! strigă Rareș fără să-și ridice ochii din ecran.

— Imediat, iubire… îi răspund mecanic și mă ridic să-i torn paharul.

Sorin oftează și iese din bucătărie. Ușa se trântește ușor. Rămân singură cu gândurile mele și cu sentimentul acela apăsător că totul se destramă. Nu știu când s-a transformat băiatul meu dulce într-un copil care urlă dacă nu primește ce vrea sau care mă ignoră când îi cer ceva simplu.

Seara, după ce Rareș adoarme (nu fără scandal pentru că voia să se joace pe tabletă până târziu), Sorin vine lângă mine în pat. Nu spune nimic câteva minute. Apoi, cu voce joasă:

— Lidia… nu mai pot așa. Parcă suntem doi străini în casă. Tu îl aperi mereu, eu sunt mereu „cel rău”. Nu vezi că ne scapă din mână?

Îmi mușc buza. Știu că are dreptate. Dar cum să fiu dură cu Rareș? Cum să-i spun „nu” când mi-am dorit atât de mult să existe?

— Poate… poate ar trebui să mergem la un psiholog de familie, șoptesc.

Sorin dă din cap.

— Poate ar trebui să începi tu să spui „nu”.

A doua zi dimineață, Rareș face o criză pentru că nu găsește tricoul cu Spiderman. Plânge, țipă, dă cu pumnii în dulap. Îl iau în brațe și încerc să-l liniștesc.

— Mami, vreau ACUM tricoul! Nu mă duc la școală fără el!

Îl caut disperată prin coșul de rufe murdare. Îl găsesc mototolit și îl calc pe fugă. Sorin mă privește dezamăgit din prag.

— Vezi? Asta zic…

În drum spre școală, Rareș îmi povestește cât de „proști” sunt colegii lui și cum doamna l-a certat pentru că a vorbit peste ceilalți.

— Dar eu am dreptate mereu! spune el cu o siguranță care mă sperie.

Îmi dau seama că am crescut un copil care nu știe să piardă, nu știe să împartă și nu acceptă refuzuri. Oare e vina mea? Sau a noastră?

Seara încerc să-i spun „nu” când cere încă o oră la tabletă. Se uită la mine ca la un dușman.

— Ești cea mai rea mamă! Nu te mai iubesc!

Mă doare mai tare decât orice boală sau tratament prin care am trecut ca să-l am. Mă retrag în baie și plâng în șoaptă.

În weekend mergem la părinții mei la țară. Mama mă ia deoparte:

— Lidia, tu ai fost un copil bun. Dar niciodată nu ți-am dat tot ce ai vrut. Așa am crescut noi: cu lipsuri, dar cu respect. Poate ar trebui să-l lași și pe el să sufere puțin…

Nu pot să-i spun mamei cât de vinovată mă simt deja. Cât de mult mi-e teamă că Rareș va crește un adult egoist și nefericit.

Într-o seară, după o altă ceartă cu Sorin (de data asta pentru că Rareș a spart televizorul jucând fotbal în casă), mă privesc în oglindă și nu mă recunosc. Sunt obosită, tristă și plină de îndoieli.

Îl găsesc pe Rareș în camera lui, plângând supărat că l-am pedepsit interzicându-i tableta.

— Mami… tu mă mai iubești?

Îl iau în brațe și îi spun că îl iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar că uneori dragostea înseamnă și reguli.

— O să încerc să fiu mai bun… promite el printre sughițuri.

Nu știu dacă va reuși. Nu știu dacă eu voi reuși să fiu mama de care are nevoie — nu doar cea care îi dă totul pe tavă.

Uneori mă întreb: oare dragostea prea mare poate strica un copil? Sau e doar frica mea că nu sunt suficient de bună? Voi ce credeți?