Umbra unei promisiuni: Povestea unui tată și a fiului său în România de azi
— Tată, ce-ai mâncat azi? m-a întrebat Vlad la telefon, cu vocea lui caldă, de fiecare dată când mă sună din Cluj.
Am privit în farfuria goală, unde doar câteva firimituri de ovăz ieftin mai rămăseseră. M-am uitat la pereții scorojiți ai bucătăriei mele din Bacău și am zâmbit strâmb, încercând să-mi ascund rușinea.
— Am făcut o friptură de vită cu cartofi copți și am avut și niște mere dulci la desert, i-am răspuns, încercând să-mi păstrez vocea veselă.
Adevărul era că nu mai gustasem carne de luni bune. Pensia mea abia îmi ajungea pentru chirie și medicamente. De multe ori, mă mulțumeam cu ovăz fiert în apă și câte o ceapă veche. Dar nu voiam ca Vlad să știe. El era singurul meu copil, plecat la facultate cu bursă, muncind pe unde apuca ca să se descurce. Nu voiam să-l împovărez cu grijile mele.
— Tată, să știi că dacă ai nevoie de bani, pot să-ți trimit eu ceva din ce strâng, mi-a spus el într-o zi.
M-am simțit mic și neputincios. Cum să-i cer eu bani copilului meu? Eu trebuia să am grijă de el, nu invers. Am râs forțat:
— Lasă, măi Vlad, tu ai nevoie acolo. Eu mă descurc. Să vezi ce bunătățuri mi-am făcut azi!
În realitate, frigiderul meu gemea de goliciune. Mă uitam cu invidie la vecinii mei pensionari care mai primeau pachete de la copii sau aveau norocul să stea la țară și să crească ceva în grădină. Eu nu mai aveam pe nimeni. Soția mea, Mariana, murise acum șapte ani. De atunci, casa s-a umplut de tăcere și singurătate.
Într-o zi, la piață, am văzut o femeie bătrână care vindea mere din grădina ei. M-am oprit și am întrebat cât costă unul. Mi-a zâmbit blând:
— Ia-l, bade, că văd că-ți e poftă. Nu-i nimic dacă n-ai bani.
Am simțit cum mi se umezește privirea. Am luat mărul și i-am mulțumit din suflet. L-am păstrat pentru Vlad, când avea să vină acasă în vacanță.
Seara, când am ajuns acasă, am găsit un plic sub ușă. Era de la administrator: „Vă rugăm să achitați restanța la întreținere.” Am oftat adânc. Pensia mea nu acoperea nici jumătate din datorii.
În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad: cum am muncit douăzeci și cinci de ani la combinat, cum am tras tare ca să-i cumpăr manuale și haine curate. Acum eram doar un bătrân singur, care mințea la telefon ca să nu-și facă fiul să sufere.
A doua zi dimineață, m-a sunat sora mea, Lenuța:
— Gheorghe, tu chiar te descurci? Am auzit că ai restanțe…
Mi-am înghițit mândria:
— E greu, Lenuțo… dar nu vreau să știe Vlad.
— Gheorghe, nu poți ascunde la nesfârșit! Copilul tău merită să știe adevărul.
Am închis telefonul cu inima grea. Poate avea dreptate. Dar cum să-i spun lui Vlad că tatăl lui trăiește din ovăz ieftin?
Într-o sâmbătă ploioasă, Vlad a venit acasă pe neașteptate. L-am găsit în ușă cu un rucsac mare și ochii obosiți.
— Tată, ți-am adus ceva bunătăți! A scos din rucsac o bucată de cașcaval, niște salam și două portocale.
Am simțit cum mi se rupe sufletul. El venea cu daruri pentru mine, iar eu îi ascundeam adevărul.
Seara am stat la masă împreună. Vlad a privit în jur și a observat frigiderul aproape gol.
— Tată… tu chiar ai mâncat friptură zilele astea?
Am tăcut. Nu puteam să-l mint în față.
— Nu, Vlad… N-am mai avut bani pentru carne de mult timp. Dar n-am vrut să te îngrijorez.
Vlad a lăsat capul în jos și a oftat:
— Tată… eu muncesc acolo ca să pot avea grijă și de tine. Nu trebuie să-ți fie rușine cu mine.
M-a îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după mult timp, am plâns amândoi.
A doua zi dimineață am mers împreună la piață și am cumpărat câteva legume proaspete. Vlad a promis că va veni mai des acasă și că vom găsi o soluție împreună.
De atunci, nu-mi mai ascund neputința față de el. Și totuși mă întreb: oare câți bătrâni ca mine își ascund sărăcia de copiii lor? Oare cât timp vom mai fi nevoiți să alegem între demnitate și adevăr?
Poate că povestea mea îi va face pe alții să vorbească deschis despre greutățile lor. Sau poate că nu… Dar măcar acum știu că nu mai sunt singur.
Și greutățile mele sunt multe, dar n-am cui le spune. Copii nu am. Doar un nepot de la un frate mai mare. Dar nu am bază pe ei. Nici pe frat. Nici pe nepot. Cu toate că, de ce să nu recunosc, sunt plini de bani. Dar și de ei. Am apelat la fratele meu, o singură dată, când stăteam bolnavă în casă. Dar de atunci nu mi-a mai trebuit să deschid gura în fața lui. În loc să mă ajute, primul lucru care mi l-am spus a fost: Ți-ai găsit serviciu? După care am înțeles că nu are rost să mai discut ceva cu el. Ar mai fi foarte multe de spus, dar cred că mai sunt și alte persoane cu greutăți mult mi-a multe și mai mari decât ele mele. Ar mai fi un amănunt. Tot fratele meu mai mare, când apelasem pentru o nimica toată, că ani în urmă, mi-a spus clar și răspicat că munca lui e pe bani. Chiar și cel mai infim ajutor. Dar, că să spun adevărul fără ocolișuri: nici casa mea nu e de dat pe degeaba, chiar nepot de frate fiind. Și, revenind la întrebarea lui: ți-ai găsit serviciu?, dau și eu un răspuns: cine mai angajează persoane ajunse la vârsta de 60 de ani?