Umbra Trecutului: Povestea unei Familii din București

— Nu mai avem nici măcar pâine, Ilinca! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce răscoleam sertarul cu mărunțiș. Fetița mea, cu ochii mari și triști, m-a privit fără să spună nimic. În bucătărie mirosea a frig și a disperare. Era noiembrie, iar caloriferele abia pâlpâiau căldură. Soțul meu, Doru, nu se întorsese de la muncă de două zile. De fapt, nici nu știam dacă mai are de gând să vină acasă.

M-am aplecat spre Ilinca și i-am șoptit:
— O să găsim o soluție, iubita mea. Promit.

Dar nu știam cum. De când fabrica unde lucram ca operator a dat faliment, totul s-a prăbușit. Ajutorul de șomaj abia ne ajungea pentru chirie și facturi. Mama îmi spunea mereu că trebuie să fiu tare, dar vocea ei suna tot mai slab la telefon, de parcă și ea se stingea încet în satul acela uitat de lume din Buzău.

În acea seară, când am ieșit să duc gunoiul, am găsit un plic alb pe preșul ușii. Am crezut că e vreo somație sau o scrisoare de la proprietar. Dar pe plic scria doar „Pentru tine”. L-am deschis cu mâinile tremurânde și am găsit o hârtie pe care cineva scrisese cu litere rotunde: „Nu renunța la speranță. Ești mai puternică decât crezi.” Înăuntru era și un card bancar cu 900 de lei. Am izbucnit în plâns.

— Mamă, ce s-a întâmplat? a întrebat Ilinca speriată.

— Nimic, iubita mea… E bine. O să fie bine!

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la cine ar fi putut face asta. Vecinii mei din blocul vechi din Rahova abia se descurcau și ei. Poate vreo asociație? Dar nu era niciun logo, nicio semnătură. Doar acel mesaj simplu.

A doua zi am mers la supermarket cu Ilinca. Am cumpărat alimente pentru o săptămână întreagă și i-am luat și o ciocolată mică. La casă, femeia de la coadă s-a uitat lung la mine când am plătit cu cardul acela.

— Norocoasă mai ești! a zis ea cu jumătate de gură.

Am zâmbit stânjenită și am plecat repede.

Când am ajuns acasă, Doru era pe canapea, cu ochii roșii și sticlosi.

— De unde ai bani? m-a întrebat brusc.

— Cineva ne-a lăsat un plic la ușă… Nu știu cine.

— Ai furat? Sau te-ai dus la vreo biserică să cerșești?

— Nu! Cineva a vrut să ne ajute, atât.

A izbucnit într-un râs amar:

— Ajutor? În România? Nu există așa ceva! Toți vor ceva la schimb!

Am simțit cum mă sufoc de furie și rușine. Doru nu mai era omul pe care îl cunoscusem acum zece ani. De când rămăsese fără serviciu la construcții, se schimbase. Bea mult și dispărea zile întregi. Îl iubeam încă, dar nu mai știam cum să-l ajut.

În zilele următoare am început să observ că nu eram singura din bloc care primise un astfel de plic. Vecina de la trei, doamna Stancu, mi-a șoptit într-o zi pe scara blocului:

— Și eu am găsit unul… Am plâns ca un copil.

Am început să vorbim mai mult între noi, femeile din bloc. Ne-am dat seama că aproape fiecare familie primise ajutorul acela misterios. Unii au spus că sigur e vreo campanie electorală mascată sau vreo sectă religioasă care vrea să ne atragă. Alții au spus că poate e cineva din străinătate care s-a întors acasă și vrea să facă bine.

Eu nu voiam să știu cine e. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că nu sunt singură.

Într-o seară, Doru s-a întors acasă beat criță și a început să țipe la mine:

— Toată lumea râde de mine! Că nevastă-mea primește bani de pomană! Ce fel de bărbat sunt eu?

Ilinca s-a ascuns sub masă. M-am dus la el și i-am spus calm:

— Dacă nu poți să fii tată pentru copilul tău, măcar nu ne face rău!

A doua zi a plecat fără să spună nimic. Nu l-am mai văzut de atunci.

Au trecut câteva luni. Am găsit un job part-time la o brutărie din cartier. Nu e mult, dar e ceva. Ilinca merge la școală cu zâmbetul pe buze și mă întreabă mereu:

— Mamă, tu crezi că există îngeri?

Eu îi spun că da. Poate că îngerii nu au aripi sau aureolă. Poate că sunt oameni obișnuiți care fac gesturi mici, dar care schimbă vieți.

Uneori mă întreb cine a fost cel care ne-a ajutat atunci când aveam cea mai mare nevoie. Poate n-o să aflu niciodată. Dar știu sigur că gestul lui mi-a dat curajul să merg mai departe.

Oare câți dintre noi am putea fi „îngeri” pentru cineva aflat la nevoie? Și dacă am fi mai atenți la cei din jur, oare cât bine am putea face împreună?