Legături rupte: Povestea unei mame care și-a pierdut fiul după nașterea nepotului

— Vlad, nu mai vii deloc pe la noi. Nici măcar să vezi dacă ai tăi mai trăiesc, am spus cu voce tremurată, încercând să-mi ascund lacrimile în timp ce țineam telefonul strâns la ureche.

De partea cealaltă a firului, fiul meu a tăcut. Tăcerea lui era mai grea decât orice cuvânt. Îl simțeam departe, ca și cum între noi s-ar fi căscat o prăpastie pe care nu mai știam cum s-o trec.

— Mamă, sunt ocupat. Am copil mic, serviciu… Nu pot să vin mereu, a răspuns el, sec, aproape mecanic.

M-am uitat la poza lui de pe raft. Vlad, băiatul meu cel blând, cel care venea plângând la mine când îl durea ceva, cel care mă striga noaptea dacă avea coșmaruri. Cum ajunsesem aici? Ce greșisem?

Totul s-a schimbat după ce s-a născut Radu, nepotul meu. La început am fost fericită. Am fost la maternitate cu flori și lacrimi de bucurie. L-am ținut pe Radu în brațe și am simțit că viața mea are din nou sens. Dar încet-încet, Vlad s-a retras. Nu mă mai suna decât rar, iar când venea pe la noi, stătea puțin și părea mereu grăbit. Nu mă lăsa să-l ajut cu copilul, nu-mi cerea sfaturi, iar nora mea, Irina, părea mereu tensionată în prezența mea.

Am început să mă întreb dacă nu cumva am făcut ceva greșit. Poate am fost prea insistentă? Poate am dat prea multe sfaturi? Poate Irina nu mă place? M-am frământat nopți întregi, încercând să găsesc răspunsuri.

Într-o seară, după ce am plâns în tăcere la masa din bucătărie, soțul meu, Doru, mi-a spus:

— Lasă-i în pace, Elena. Au și ei viața lor. Nu poți să-i ții legați de tine toată viața.

Dar eu nu puteam să renunț. Nu după tot ce am făcut pentru Vlad. Îmi aminteam cum l-am vegheat nopți întregi când avea febră mare, cum i-am cusut costumul pentru serbarea de la grădiniță, cum am muncit două schimburi ca să-i cumpăr primul calculator. Toată viața mea a fost despre el.

Într-o zi, am decis să merg neanunțată la ei. Am cumpărat prăjituri și jucării pentru Radu și am bătut la ușa lor cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis și m-a privit surprinsă.

— Bună ziua… Vlad nu e acasă acum.

— Nu-i nimic, am venit să-l văd pe Radu. Pot să intru?

A ezitat o clipă, apoi m-a poftit înăuntru. Radu dormea. Am stat stingheră pe canapea, încercând să port o conversație cu Irina. Era rece, distantă. La un moment dat a spus:

— Știți… poate ar fi mai bine să ne sunați înainte să veniți.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am plecat repede, cu ochii în lacrimi. Pe drum spre casă m-am întrebat: oare chiar am devenit o povară pentru copilul meu?

Au trecut luni de zile în care Vlad m-a sunat tot mai rar. De Crăciun nu au venit la noi. De ziua mea am primit doar un mesaj sec: „La mulți ani!”

Într-o seară de primăvară, când cireșii erau în floare și mirosul lor îmi amintea de copilăria lui Vlad, am primit un telefon neașteptat de la el.

— Mamă… putem vorbi?

Vocea lui era obosită și tristă.

— Oricând, Vlad! Ce s-a întâmplat?

A venit la noi acasă după câteva ore. Era palid și avea cearcăne adânci sub ochi.

— Mamă… trebuie să-ți spun ceva. Nu vreau să te rănesc, dar simt că nu mai pot așa.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Ce s-a întâmplat?

— Irina… Irina nu se simte bine când ești tu prin preajmă. Spune că te bagi prea mult în viața noastră, că vrei să controlezi totul… Și eu… eu sunt prins la mijloc. Îmi iubesc familia mea nouă și vreau liniște acasă.

Am rămas fără cuvinte. M-am uitat la el și am văzut în ochii lui durerea și vinovăția.

— Dar eu doar voiam să ajut… Să fiu aproape de voi…

— Știu, mamă… Dar uneori ajutorul tău ne apasă. Avem nevoie să ne găsim propriul drum ca părinți.

Am plâns mult după acea discuție. M-am simțit trădată, respinsă de propriul copil. M-am întrebat dacă toate sacrificiile mele au fost în zadar. Dacă dragostea mea sufocantă l-a îndepărtat pe Vlad de mine.

Au trecut luni până când am reușit să accept situația. Am început să mă retrag încet din viața lor, să nu mai sun zilnic, să nu mai dau sfaturi necerute. Am început să-mi găsesc alte preocupări: grădina mea de flori, întâlnirile cu prietenele vechi din liceu.

Relația cu Vlad s-a schimbat. Nu mai era ca înainte, dar încet-încet a început să mă caute el din proprie inițiativă. Scurte vizite cu Radu, câteva poze trimise pe WhatsApp… Nu era mult, dar era ceva.

Uneori mă uit la poza noastră veche din excursia la munte și mă întreb: oare așa e firesc? Să-i lăsăm pe copii să zboare chiar dacă doare? Sufletul unei mame poate accepta vreodată că nu mai e centrul universului copilului ei?

Poate că fiecare mamă trece prin asta la un moment dat. Dar oare câte dintre noi avem curajul să recunoaștem cât doare desprinderea? Voi ce ați face în locul meu?