Umbra Trecutului: Povestea unei mame între iertare și adevăr

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva…

Vocea lui Radu tremura, iar ochii îi fugeau spre podeaua veche din bucătărie. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar eu încă nu reușisem să adorm. Mă frământa gândul că ceva nu e în regulă cu el de câteva zile. De când venise acasă cu hainele aruncate la întâmplare într-o geantă sport, simțeam că ascunde ceva. M-am așezat la masă, cu mâinile strânse pe cana de ceai.

— Nu am depus încă actele de divorț… Dar o să o fac curând, promit.

Am simțit cum mi se strânge inima. De luni de zile îmi tot spunea că relația cu Irina s-a terminat, că nu mai există cale de împăcare. Și totuși, ceva îl ținea pe loc. Am oftat adânc.

— Radu, tu chiar vrei asta? Sau doar crezi că trebuie?

A ridicat privirea spre mine, cu ochii roșii de oboseală și tristețe.

— Nu știu, mamă. E complicat…

Când Radu mi-a spus prima dată că vrea să se căsătorească cu Irina, am avut rezervele mele. Nu pentru că era divorțată sau pentru că avea deja un copil, Vlad, care pe atunci abia împlinise patru ani. Ci pentru că simțeam că fiul meu se aruncă prea repede într-o poveste care nu-i aparținea în întregime. Dar Irina m-a surprins. Era caldă, atentă cu Vlad și cu Radu, gătea cele mai bune sarmale pe care le-am gustat vreodată și știa să râdă chiar și când viața îi dădea palme.

Anii au trecut repede. Vlad a crescut sub ochii noștri, iar eu am început să-l iubesc ca pe nepotul meu adevărat. Îl luam de la grădiniță, îi citeam povești și îi făceam clătite duminica dimineața. Irina părea fericită, iar Radu părea liniștit. Dar liniștea asta era doar o pojghiță subțire peste niște răni nevindecate.

Într-o seară de toamnă, când frunzele foșneau pe aleea blocului nostru din cartierul Militari, am auzit pentru prima dată țipete din apartamentul lor. Vlad plângea în camera lui, iar Radu și Irina se certau pe hol. Am încercat să nu mă bag, dar nu puteam să nu aud reproșurile care zburau între ei ca niște cuțite:

— Tu niciodată nu mă asculți! — striga Irina.
— Și tu niciodată nu ești mulțumită! — răspundea Radu.

A doua zi dimineață, Irina a venit la mine cu ochii umflați de plâns.

— Nu mai pot, doamnă Maria… Nu mai pot să lupt singură.

Am luat-o în brațe fără să spun nimic. În sufletul meu simțeam o furie mocnită: de ce nu poate fi fiul meu bărbatul de care are nevoie? Dar apoi mă întrebam: oare nu cerem prea mult unii de la alții?

Lunile au trecut cu certuri tot mai dese și împăcări tot mai reci. Vlad a început să se retragă în camera lui, să deseneze monștri pe foi albe sau să vorbească singur cu jucăriile lui vechi. Într-o zi l-am întrebat:

— Ce faci acolo, puiule?
— Îl desenez pe tati… Dar nu mai are față.

M-a durut rău răspunsul lui. Am înțeles atunci cât de mult îl afectează tot ce se întâmplă între adulți.

Când Radu a plecat de acasă pentru prima dată, Irina a venit la mine cu Vlad de mână. Era palidă și tremura.

— Nu vreau să-l pierd pe Vlad… Dar nici nu pot să-l țin pe Radu cu forța.

Am încercat să-i fiu sprijin, dar mă simțeam prinsă între două lumi: loialitatea față de fiul meu și compasiunea pentru nora și nepotul meu vitreg. Seara, când rămâneam singură în bucătărie, mă rugam să găsesc puterea să nu judec prea aspru.

Într-o zi am primit un telefon de la mama Irinei:

— Doamnă Maria, vă rog să vorbiți cu Radu. Irina nu mai mănâncă, nu mai doarme… Vlad întreabă mereu unde e tatăl lui.

Am mers la Radu acasă. Era întins pe canapea, cu ochii pierduți în tavan.

— Mamă… Nu știu dacă pot să fiu tată pentru Vlad. Nu sunt pregătit pentru atâta responsabilitate.

Atunci am izbucnit:

— Dar ai fost pregătit când ai spus „da” la cununie? Ai fost pregătit când ai promis că vei avea grijă de ei?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate am greșit… Poate am vrut doar să demonstrez că pot iubi fără condiții.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile care cresc copii singure, la toți bărbații care fug când devine greu și la copiii care rămân cu răni nevindecate. M-am întrebat dacă eu însămi am greșit undeva ca mamă.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Irina în fața blocului, cu o valiză mică și cu Vlad adormit în brațe.

— Plecăm la mama… Poate așa e mai bine pentru toți.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am îmbrățișat-o strâns și i-am șoptit:

— Să nu uiți niciodată că ai fost parte din familia mea.

Au trecut câteva luni de atunci. Radu încă nu a depus actele de divorț. Uneori vine acasă tăcut, alteori stăm la masă fără să spunem nimic despre trecut. Eu încă mă gândesc la Irina și la Vlad aproape în fiecare zi.

Mă întreb: unde greșim noi, părinții? Oare dragostea necondiționată chiar există sau e doar o poveste frumoasă? Voi ce credeți — putem ierta orice sau uneori trebuie doar să lăsăm oamenii să plece?