Cândva eram sufletul petrecerii. Astăzi nu am cui să dau un telefon de ziua mea.

— La mulți ani, Irina! — vocea mamei răsună stins, aproape mecanic, din difuzorul telefonului. E ora 8 dimineața și știu deja că acesta va fi singurul apel pe care îl voi primi azi. Îmi țin respirația câteva secunde, încercând să nu las lacrimile să-mi curgă pe obraz. Nu vreau să audă mama că plâng. Nu azi, nu de ziua mea.

Cândva, ziua mea era un eveniment. Îmi amintesc cum, acum zece ani, apartamentul meu din cartierul Drumul Taberei era plin de râsete, muzică și miros de prăjituri. Prietenele mele — Oana, Simona, Raluca — se întreceau care să aducă cel mai trăsnit cadou. Fratele meu, Vlad, venea mereu cu chitara și făcea atmosferă. Chiar și tata, care nu era omul petrecerilor, rămânea până târziu, povestind bancuri cu prietenii mei.

Astăzi, apartamentul e tăcut. Privesc spre masa din bucătărie unde am pus o singură farfurie cu o felie de tort cumpărat de la cofetăria din colț. Nici nu mi-am mai bătut capul să gătesc ceva special. Ce rost are?

Mă așez pe canapea și deschid Facebook-ul. Acum câțiva ani, primeam zeci de mesaje pe wall: „La mulți ani, Irina! Să fii fericită!” „Sper să ne vedem curând!” „Petrecere frumoasă!” Astăzi, doar două notificări: una de la colega de la contabilitate care dă like la orice postare și alta de la vărul meu din Bacău, cu care nu am vorbit de trei ani.

Mă întreb unde s-au dus toți. Ce s-a întâmplat cu mine? Cu noi?

— Irina, hai să ieșim la un vin diseară! — aud vocea Oanei în minte, așa cum suna odinioară. Dar Oana nu mai sună. De fapt, nu mai vorbim de când m-am certat cu Simona la nunta Ralucăi. O prostie, o neînțelegere stupidă care a crescut ca o umbră între noi. Am încercat să repar lucrurile, dar fiecare era prea orgolioasă ca să cedeze prima.

Familia? Vlad s-a mutat la Cluj după divorț și abia dacă răspunde la mesaje. Tata a murit acum patru ani și de atunci mama s-a retras în lumea ei mică, plină de telenovele și griji pentru sănătate.

La muncă? Am schimbat trei joburi în ultimii cinci ani. La fiecare început speram să-mi fac prieteni noi, dar oamenii sunt ocupați, obosiți sau pur și simplu nu au chef să lege prietenii după program. Suntem toți niște insule izolate în open space-uri reci.

Îmi amintesc ultima petrecere adevărată pe care am organizat-o. Era ziua mea de 35 de ani. Am gătit două zile întregi: salată boeuf, sarmale, chec cu nuci. Am decorat casa cu baloane colorate și am pus muzica preferată a fiecăruia pe un playlist special. Au venit doar patru persoane. Restul au dat „seen” la invitație sau au inventat scuze: „Sunt obosit”, „Am copil mic”, „Lucrez mâine”. Atunci am simțit pentru prima dată cum se rupe ceva în mine.

De atunci am început să mă retrag încet-încet. Nu am mai sunat eu prima. Nu am mai organizat nimic. Am așteptat să văd cine mă caută fără motiv. Răspunsul a fost dureros: aproape nimeni.

Astăzi, la 39 de ani, mă simt ca o umbră a celei care eram odinioară. Merg la serviciu, fac cumpărături la Mega Image, mă uit la seriale seara și uneori vorbesc cu pisica mea, Mimi. M-am obișnuit cu liniștea, dar astăzi mă apasă mai tare ca oricând.

Sună interfonul brusc. Tresar. Poate e mama? Poate Vlad? Deschid ușa cu inima bătându-mi nebunește.

— Bună ziua! Suntem de la gaze, trebuie să verificăm instalația! — vocea străină mă readuce brutal la realitate.

Îi las să intre și mă gândesc cât de ironic e că singurii oameni care îmi trec pragul azi sunt niște necunoscuți în salopete albastre.

După ce pleacă, mă uit lung la poza veche din sufragerie: eu și fetele la mare, râzând cu gura până la urechi. Parcă nici nu mai sunt eu acolo.

Îmi vine să iau telefonul și să sun pe cineva — pe oricine — dar nu știu ce aș putea spune după atâta timp. „Bună, îți amintești de mine? Azi e ziua mea și mi-e dor de tine.” Mi-e teamă de răspunsuri reci sau de tăceri jenante.

Mă întreb dacă e vina mea că am ajuns aici. Poate am fost prea orgolioasă? Prea ocupată? Prea selectivă? Sau poate pur și simplu oamenii se schimbă și se îndepărtează fără motiv?

Spre seară primesc un mesaj scurt de la Vlad: „La mulți ani! Sănătate.” Atât. Fără emojiuri, fără întrebări despre cum sunt sau ce fac.

Mimi sare în poală și începe să toarcă. O mângâi absent și mă gândesc că poate ar trebui să ies din nou în lume. Să încerc să repar ce se mai poate repara sau să construiesc ceva nou.

Dar cum faci asta când simți că ai pierdut tot?

Poate că nu sunt singura care trece prin asta. Poate că mulți dintre noi ne simțim singuri chiar dacă suntem înconjurați de oameni.

Voi ce faceți când vă simțiți uitați? Cum vă regăsiți drumul spre ceilalți? Sau poate… spre voi înșivă?