Între două lumi: Povestea mea despre divorț, copilărie și curajul de a cere dreptate

— Irina, nu mai poți continua așa! Ai dreptul să ceri pensie alimentară pentru Rareș!
Vocea doamnei Viorica răsuna în bucătăria mea mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Era o dimineață de februarie, cu zăpadă murdară pe trotuare și cu Rareș încă adormit în camera lui. Mă uitam la ea, la ridurile care îi brăzdau fața, la ochii ei albaștri, atât de vii și hotărâți. Nu-mi venea să cred că femeia asta, fosta mea soacră, era singura care-mi ținea partea acum.

— Viorica, nu vreau scandal. Mihai… nu știu dacă mai are ceva de oferit. Nici măcar nu-l mai caută pe Rareș de luni de zile.

Ea a oftat adânc și a pus mâna peste a mea.

— Nu e vorba despre el. E vorba despre copil. Rareș are nevoie de tatăl lui, dar dacă el nu vrea să fie prezent, măcar să-și asume responsabilitatea financiară. Nu ești singură, Irina. Eu sunt aici.

Am simțit un nod în gât. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să par slabă. De când Mihai plecase cu altă femeie — o fată tânără, blondă, pe care o adusese la petrecerea de Crăciun a firmei — lumea mea se prăbușise. Rareș avea doar șapte ani atunci. Îl întrebase pe tatăl lui dacă va veni la serbarea de la școală. Mihai îi spusese că „are treabă”. De atunci, vizitele lui au devenit tot mai rare, iar banii pe care îi trimitea erau din ce în ce mai puțini.

— Irina, nu ești singura femeie care trece prin asta. Dar trebuie să te gândești la viitorul copilului tău. Eu am crescut doi băieți singură după ce tatăl lor a murit. Știu ce înseamnă să te zbați pentru fiecare leu.

Am zâmbit amar.

— Dar tu ai avut demnitate. Eu mă simt ca o cerșetoare dacă merg la tribunal să cer bani de la Mihai.

— Nu ești o cerșetoare! E dreptul copilului tău! Dacă nu vrei să o faci pentru tine, fă-o pentru Rareș.

Rareș a intrat în bucătărie cu ochii încă lipiți de somn.

— Bunico, vii cu mine azi la școală?

Viorica i-a zâmbit larg și l-a luat în brațe.

— Sigur că vin, puiule! Să vezi ce sandvișuri ți-am pregătit!

În acea clipă am simțit că nu sunt chiar atât de singură pe cât credeam. Dar totuși… cum să-l dau în judecată pe Mihai? Cum să-i spun fiului meu că tatăl lui va fi obligat să-i dea bani?

Seara, după ce Rareș a adormit, am stat cu Viorica la un ceai. Mi-a povestit despre anii grei după moartea soțului ei, despre cum mergea la două slujbe ca să-și țină copiii la școală.

— Știi ce m-a durut cel mai tare? Când lumea mă judeca. „Săraca Viorica, uite-o cum se chinuie.” Dar eu n-am vrut mila nimănui. Am vrut doar dreptate pentru copiii mei.

M-am uitat la ea și am simțit rușine pentru că ezitam.

— Bine, Viorica. O să încerc. O să merg la avocat.

A doua zi am făcut primul pas. Am sunat la un birou de avocatură din oraș și am făcut o programare. Mâinile îmi tremurau când am intrat în biroul doamnei avocat Popescu.

— Doamnă Irina, aveți toate actele? Certificatul de naștere al copilului? Sentința de divorț?

Am dat din cap și i le-am întins.

— Nu vreau să-i fac rău lui Mihai… dar Rareș are nevoie de sprijin.

Avocata m-a privit cu seriozitate.

— Nu faceți nimic rău. E dreptul copilului dumneavoastră. Și vă asigur că instanța va ține cont de interesul minorului.

Au urmat luni de stres: citații, termene la tribunal, priviri reci din partea lui Mihai când ne-am întâlnit pe holurile instanței. El era mereu grăbit, cu telefonul lipit de ureche, evitând să mă privească în ochi.

Într-o zi, Rareș m-a întrebat:

— Mami, de ce nu mai vine tata pe la noi?

Mi s-a rupt sufletul. Ce puteam să-i spun? Că tatăl lui are altă familie? Că nu vrea să-l vadă?

— Tata e ocupat acum… dar te iubește, puiule.

Nu știu dacă m-a crezut. Dar Viorica era mereu acolo: îl lua de la școală, îl ducea în parc, îi citea povești seara când eu eram prea obosită ca să mai pot articula un cuvânt.

Procesul s-a terminat după aproape un an. Instanța l-a obligat pe Mihai să plătească pensie alimentară pentru Rareș. Nu era o sumă mare, dar era ceva. Mihai n-a spus nimic când a ieșit din sala de judecată. Doar m-a privit scurt și a plecat.

În acea seară am plâns mult. Nu pentru bani — ci pentru tot ce pierdusem: familia pe care mi-o dorisem, liniștea sufletească, siguranța că fiul meu va avea un tată prezent.

Dar când l-am văzut pe Rareș râzând cu bunica lui în bucătărie, făcând clătite și povestind despre ziua la școală, am înțeles că familia nu înseamnă doar sânge sau acte semnate la primărie. Familia e acolo unde găsești sprijin necondiționat — chiar și atunci când totul pare pierdut.

Uneori mă întreb: oare câte femei ca mine se tem să ceară ceea ce li se cuvine? Oare câți copii cresc fără sprijin doar pentru că mamele lor se tem de judecata lumii? Poate că povestea mea va da curaj altora să lupte pentru dreptatea copiilor lor.