Când Am Realizat Că Nu Mai Sunt Eu: Povestea Unei Despărțiri Tăcute

— Nu mai pot, Doru! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! vocea mea a răsunat în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Doru s-a oprit din mestecat, privindu-mă ca și cum aș fi rostit o blasfemie. Copiii nu mai erau acasă de ani buni, fiecare cu viața lui, iar noi rămăsesem doi străini care împărțeau aceeași masă.

M-am uitat la el, la ridurile adânci de pe frunte, la ochii lui obosiți. Era același bărbat pe care îl iubisem cândva, dar între noi se așternuse o tăcere grea, ca o pătură udă. M-am întrebat de mii de ori: când am încetat să mai fim noi? Când am devenit doar „mama copiilor lui Doru” și nu mai eram Naomi, femeia care visa să vadă lumea?

În tinerețe, eram mereu pe drumuri. Îmi plăcea să urc în trenuri fără destinație clară, să mă pierd pe străzi necunoscute din Brașov sau Sibiu, să ascult poveștile oamenilor întâlniți întâmplător. Îmi amintesc cum îi povesteam lui Doru despre visul meu de a ajunge la Istanbul cu rucsacul în spate. El râdea și spunea: „Lasă, Naomi, când vom avea copii și o casă a noastră, o să vezi ce frumos e să stai locului.”

Și am stat. Am crescut copiii, am gătit, am spălat, am muncit la bibliotecă și am uitat încet-încet cine sunt. În fiecare an, de ziua mea, primeam flori și promisiunea unei excursii „cândva”. Dar „cândva” nu a venit niciodată. În schimb, au venit ratele la bancă, grijile pentru copii, certurile mărunte despre facturi și cine duce gunoiul.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele se adunau grămadă pe trotuar și cerul era plumburiu, am găsit într-o cutie veche un jurnal din studenție. Am citit pagini întregi despre visele mele nebunești: să văd Marea Nordului, să dansez pe străzile din Cluj la festivaluri, să scriu o carte. Am plâns atunci cum nu mai plânsesem de ani de zile. Mi-am dat seama că nu mai știam cine e femeia aceea din jurnal.

În acea seară, l-am privit pe Doru cum se uita la televizor, neatent la mine sau la ce se întâmpla în jur. Am încercat să-i spun ce simt:

— Doru, tu te-ai gândit vreodată dacă suntem fericiți?

A ridicat din umeri:

— Ce vrei să spui? Avem tot ce ne trebuie. Copiii sunt bine, casa e a noastră… Ce altceva ai putea vrea?

— Eu… nu mai știu cine sunt. Parcă trăiesc viața altcuiva.

A oftat și a schimbat canalul:

— Ești obosită. O să-ți treacă.

Dar nu mi-a trecut. În lunile care au urmat, m-am simțit tot mai străină în propria viață. Mergeam la serviciu ca un robot, zâmbeam mecanic la glumele colegelor și mă întorceam acasă unde mă aștepta aceeași rutină sufocantă. Într-o seară, fiica mea cea mică, Ana, m-a sunat din București:

— Mamă, tu ești bine? Parcă te aud mereu tristă…

Am izbucnit în plâns:

— Nu știu ce să fac cu viața mea, Ana… Simt că am ratat totul.

— Mamă… nu e prea târziu pentru tine! Fii curajoasă! Fii tu!

Vorbele ei mi-au rămas în minte zile întregi. M-am hotărât atunci să merg singură într-o excursie la munte. Am urcat pe Jepii Mici cu rucsacul în spate și am simțit pentru prima dată după mulți ani că respir cu adevărat. Sus pe platou, privind norii care alergau peste Bucegi, mi-am promis că nu voi mai trăi doar pentru alții.

Când m-am întors acasă și i-am spus lui Doru că vreau divorțul, a rămas mut. Apoi a început să țipe:

— După atâția ani? Pentru ce? Pentru niște vise prostești?

— Pentru mine! Pentru că nu mai pot trăi fără să fiu eu însămi!

A urmat o perioadă cumplită: certuri, reproșuri, lacrimi. Copiii au reacționat diferit: Ana m-a susținut necondiționat; Vlad m-a acuzat că distrug familia; iar Ilinca nu a vorbit cu mine luni întregi. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Naomi a luat-o razna la bătrânețe!”

Dar eu am mers mai departe. Am început să scriu din nou în jurnalul meu vechi și să planific excursii mici prin țară. Am descoperit oameni noi și locuri care mi-au redat pofta de viață. Nu spun că a fost ușor — singurătatea doare uneori mai tare decât orice ceartă conjugală. Dar măcar acum știu cine sunt.

Mă uit în oglindă și văd o femeie cu riduri adânci și ochi obosiți, dar cu un zâmbet sincer. Poate că am pierdut 30 de ani din viață trăind pentru alții… dar acum trăiesc pentru mine.

Oare câte femei ca mine își îngroapă visele sub presiunea familiei și a societății? Câte dintre noi avem curajul să ne regăsim înainte să fie prea târziu?