După 30 de ani împreună: când familia se destramă și copiii aleg o parte

— Nu cred că mai pot continua așa, Maria. Am nevoie de altceva.

Vocea lui Viorel era rece, aproape străină. Stătea la masa din bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, evitându-mi privirea. În jurul nostru, totul era la locul lui: fața de masă cu model vechi, farfuriile de la nuntă, mirosul de dovleac copt care încă plutea în aer. Nu am înțeles imediat ce vrea să spună. Am crezut că e obosit, că poate are nevoie de o pauză de la serviciu sau de la grijile zilnice. Dar apoi a rostit acele cuvinte care mi-au sfâșiat sufletul:

— M-am îndrăgostit de altcineva. Plec.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am rămas nemișcată, cu lingura în mână, privind în gol. Nu am plâns atunci. Nici nu am țipat. Doar am simțit cum inima mi se strânge și cum aerul devine greu de respirat.

— Cine e? am întrebat, aproape șoptit.

— O cheamă Alina. Are 29 de ani. Lucrează cu mine la firmă.

29 de ani. Cu 23 de ani mai tânără decât mine. Am simțit un val de rușine și furie. Cum să mă compar eu cu ea? Cum să concurez cu tinerețea și entuziasmul ei? Dar cel mai tare mă durea trădarea după 30 de ani de viață împreună, după atâtea sacrificii, după ce am crescut doi băieți mari, Radu și Mihai.

— Și copiii? Ce le vei spune?

— Sunt mari, vor înțelege…

Nu a mai fost nimic de spus în seara aceea. Viorel a plecat a doua zi dimineață, lăsându-și hainele aruncate pe pat și o scrisoare scurtă pe masă: „Îmi pare rău.”

Primele zile au fost un coșmar. Mergeam ca un robot prin casă, făcând aceleași gesturi mecanice: spălam vasele, udam florile, mă uitam la televizor fără să văd nimic. Prietenele mă sunau, încercau să mă încurajeze, dar nu voiam să vorbesc cu nimeni. Singurul lucru care mă ținea pe linia de plutire era gândul la băieții mei.

Când au venit acasă, am crezut că vor fi de partea mea. Că vor înțelege cât de mult sufăr. Dar discuția cu ei a fost cel mai greu moment din viața mea.

— Mamă, nu vrem să te rănim, dar tata are dreptul să fie fericit, a spus Radu, privindu-mă serios.

— Poate că și tu ar trebui să te gândești la tine, nu doar la familie… Poate că v-ați îndepărtat fără să vă dați seama, a adăugat Mihai.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Copiii mei… copiii pentru care am renunțat la carieră, pentru care am stat nopți întregi lângă patul lor când erau bolnavi, copiii pe care i-am apărat mereu în fața tuturor… Acum îmi vorbeau ca niște străini.

— Voi chiar nu vedeți cât sufăr? Voi chiar credeți că totul e atât de simplu?

— Nu e simplu pentru nimeni, mamă… Dar nu putem să-l urâm pe tata doar pentru că vrea altceva acum.

Am izbucnit în plâns atunci, pentru prima dată de când Viorel plecase. M-am simțit trădată nu doar ca soție, ci și ca mamă. Am realizat că nu există niciun moment potrivit pentru astfel de vești. Nu există cuvinte care să aline durerea unei familii destrămate.

Zilele au trecut greu. Vecinii șușoteau pe la colțuri, unele prietene mă evitau – parcă divorțul era o boală contagioasă. Mergeam la piață și simțeam privirile tuturor pe spatele meu: „Uite-o pe Maria, a părăsit-o bărbatul pentru una tânără.”

Am început să mă întreb cine sunt eu fără Viorel. Ce mai contează după 30 de ani dacă tot ce ai construit se poate nărui într-o clipă? Am încercat să-mi găsesc un rost – am reluat vechea pasiune pentru pictură, am început să merg la cursuri de dans pentru seniori la Casa de Cultură din cartier. Dar golul din suflet nu dispărea.

Într-o zi m-am întâlnit cu mama mea, bătrână și obosită.

— Mamă, nu mai pot… Parcă nu mai am pentru ce trăi.

Ea m-a privit lung și mi-a spus:

— Maria, viața nu se termină când pleacă un bărbat. Tu ai uitat cine ești? Ai uitat cât ai luptat pentru fiecare zi din viața ta?

Cuvintele ei m-au trezit puțin. Am început să mă uit altfel la mine în oglindă – cu mai mult curaj și mai puțină rușine. Am început să ies mai des din casă, să vorbesc cu alte femei care trecuseră prin același lucru. Am descoperit că nu sunt singură.

Radu și Mihai veneau tot mai rar acasă. Îl vizitau pe Viorel și pe Alina – mi-au spus-o direct, fără ocolișuri.

— Mamă, trebuie să accepți situația… Tata e fericit acum.

Mi-am dat seama că nu pot controla alegerile lor. Că fiecare are drumul lui și că uneori copiii nu sunt recunoscători pentru tot ce ai făcut pentru ei. Dar încă îi iubesc – chiar dacă doare.

Într-o seară târzie, stând singură pe balcon cu o cană de ceai fierbinte în mână, m-am întrebat: oare cât valorează o viață dedicată altora dacă la final rămâi singur? Oare merită să te sacrifici mereu pentru familie sau ar trebui să ai grijă și de tine?

Poate că răspunsurile nu vin niciodată ușor… Dar știu sigur că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi fure demnitatea sau liniștea sufletească.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Credeți că familia chiar contează mai mult decât propria fericire?