Umbra dintre pereți: Povestea unei prietenii trădate

— Nu pot să cred, Irina! Cum să facă așa ceva? — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, în timp ce eu stăteam cu mâinile strânse pe cana de ceai, tremurând.

Era o seară de noiembrie, friguroasă, iar ploaia lovea geamul cu furie. În apartamentul nostru dintr-un bloc vechi din cartierul Drumul Taberei, liniștea era spartă doar de suspinele mele. În urmă cu un an, când s-au mutat Ana și Radu în apartamentul de lângă noi, nu mi-aș fi imaginat niciodată că voi ajunge să mă simt atât de trădată.

Îmi amintesc prima seară când i-am invitat la noi. Ana a venit cu o tavă de plăcinte cu brânză, iar Radu cu o sticlă de vin. Am râs, am povestit despre copilărie, despre părinți, despre visele noastre. Ne-am recunoscut în ei: tineri la început de drum, cu salarii mici și speranțe mari. Am început să ne vedem aproape zilnic. Duminicile erau pentru cafea și clătite la noi sau la ei. Ne ajutam cu orice: când le-a picat centrala, Vlad a stat două ore să-i ajute; când eu am avut nevoie de cineva să stea cu fetița mea, Ana a venit fără să clipească.

Dar totul s-a schimbat într-o zi de vară. Vlad a venit acasă abătut. — Irina, ai văzut că ne-au dispărut niște lucruri din boxă? Bicicleta ta și bormașina mea nu mai sunt acolo. Am crezut că poate le-am mutat noi și am uitat. Dar nu era așa. Am început să bănuim pe oricine: vecinii de la etajul 4, tinerii gălăgioși de la parter. Dar nu pe Ana și Radu.

Până într-o zi când am văzut din întâmplare bicicleta mea în balconul lor. Am simțit cum mi se taie respirația. M-am dus la Ana:

— Ana, bicicleta aia e a mea? — am întrebat cu voce tremurată.

Ea a roșit și a bâiguit ceva despre „împrumut” și „am uitat să-ți spunem”. Dar bormașina? Nici urmă de ea. Radu a ridicat din umeri: — Poate au furat-o ăia care au spart boxele.

Am încercat să trec peste, să cred că a fost o neînțelegere. Dar apoi au început să ne evite. Nu mai veneau la cafea, nu mai răspundeau la mesaje. Când ne întâlneam pe scară, zâmbeau forțat și grăbeau pasul.

Într-o seară, Vlad a venit acasă furios:

— Știi ce am auzit la magazin? Cică Radu le-a spus vecinilor că noi suntem zgârciți și că nu vrem să-i ajutăm niciodată! Cum poate să spună așa ceva după tot ce am făcut pentru ei?

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Am încercat să vorbesc cu Ana, dar ea m-a privit rece:

— Irina, fiecare cu viața lui. Nu mai avem timp de cafele și povești.

Am plâns toată noaptea. Vlad încerca să mă liniștească:

— Oamenii sunt răi, Irina. Nu toți, dar mulți dintre ei profită de bunătatea altora.

Dar eu nu puteam accepta asta. Pentru mine, Ana era ca o soră. Îi povestisem despre copilăria mea grea, despre cum părinții mei au plecat la muncă în Italia și m-au lăsat cu bunica bolnavă. Despre cât de greu mi-a fost să mă simt singură printre străini. Ana mă asculta mereu și îmi spunea că ea va fi mereu aici pentru mine.

Acum, când o vedeam pe scară, simțeam doar un gol imens. Mă întrebam dacă nu cumva eu am greșit cu ceva. Poate am fost prea insistentă? Poate i-am sufocat? Sau poate oamenii pur și simplu nu pot fi niciodată ca o familie adevărată?

Într-o zi, fetița mea a venit acasă plângând:

— Mami, doamna Ana mi-a spus să nu mai bat la ușa lor niciodată.

Atunci am simțit că s-a rupt ceva definitiv în mine. Am încetat să mai sper că lucrurile se vor repara. Am început să evit și eu întâlnirile pe scară, să-mi văd de viața mea.

Dar rana a rămas acolo. De fiecare dată când aud râsete din apartamentul lor sau când văd lumina aprinsă la ei noaptea târziu, mă întreb: unde am greșit? De ce oamenii pe care îi considerăm familie ajung să ne rănească cel mai tare?

Poate că nu voi mai avea niciodată curajul să mă apropii atât de mult de cineva. Sau poate timpul va vindeca această rană și voi putea ierta. Dar acum… încă mă doare.

Oare merită să mai avem încredere în oameni după ce am fost trădați? Sau e mai bine să ne păstrăm sufletul doar pentru noi?