Adevărul despre plecarea tatălui meu: vina mamei mele

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre el în casa asta! a urlat mama, trântind ușa bucătăriei cu o forță care a făcut să vibreze geamurile. Aveam 14 ani și tocmai mă întorsesem de la școală, cu ghiozdanul atârnând greu pe un umăr și cu inima și mai grea. Tata nu mai era acasă de două zile. Încercasem să-l sun, dar telefonul lui era închis. În mintea mea de adolescent, totul părea un coșmar din care urma să mă trezesc.

— Dar, mamă, unde e tata? De ce nu răspunde la telefon? am întrebat cu voce tremurată.

Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns și mi-a spus printre dinți:

— S-a dus! Și să-i fie de bine! Să nu-l mai cauți!

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Tata fusese mereu stâlpul meu, omul care mă învățase să merg pe bicicletă, care mă ducea la pescuit pe malul Oltului și care îmi spunea povești înainte de culcare. Nu puteam să cred că pur și simplu a plecat. În seara aceea, am plâns în pernă până am adormit.

Au trecut săptămâni, apoi luni. Mama devenise tot mai rece, mai tăcută. Își găsise de lucru la o croitorie din oraș și venea acasă târziu, obosită și nervoasă. Eu mă refugiam în teme și în muzică, încercând să-mi umplu golul din suflet. Prietenii mei, Radu și Sorin, mă întrebau mereu ce s-a întâmplat cu tata, dar nu știam ce să le spun. Oficial, tata ne părăsise. Ne abandonase.

Într-o zi, la aproape un an după plecarea lui, am primit o scrisoare. Era scrisul lui tata, inconfundabil. Am rupt plicul cu mâinile tremurânde și am citit:

„Dragă Ana,

Știu că ești supărată pe mine. Știu că mama ta ți-a spus că am plecat fără motiv. Dar trebuie să știi că lucrurile nu sunt mereu așa cum par. Am încercat ani de zile să fac lucrurile să meargă între mine și mama ta. Dar ea… nu m-a mai vrut aici. M-a alungat, Ana. M-a făcut să simt că nu mai am loc în viața voastră. Nu vreau să-ți vorbesc urât despre ea, dar adevărul trebuie spus. Dacă vrei să vorbim, te aștept oricând.”

Am rămas cu scrisoarea în mână minute în șir, incapabilă să procesez ce citeam. Cum adică mama l-a alungat? Toată viața crezusem că tata e vinovatul, că el ne-a trădat.

În seara aceea, am strâns curaj și am intrat în bucătărie unde mama își bea cafeaua amară.

— Mamă… de ce l-ai alungat pe tata?

A ridicat privirea spre mine, surprinsă și obosită.

— Cine ți-a spus prostiile astea?

— Mi-a scris tata. Mi-a spus că tu nu l-ai mai vrut aici.

Pentru prima dată după mult timp, am văzut-o pe mama vulnerabilă. A început să plângă încet, cu fața ascunsă în palme.

— Ana… nu știi tu prin ce am trecut eu cu el… Nu era ușor cu el acasă. Mereu nemulțumit, mereu critic… Dar poate… poate am greșit și eu…

Am simțit cum furia și confuzia mă copleșesc.

— De ce nu mi-ai spus niciodată adevărul? De ce m-ai lăsat să-l urăsc?

— Pentru că mi-era frică să nu te pierd și pe tine…

Am ieșit din bucătărie trântind ușa, exact ca ea cu un an în urmă.

În zilele următoare am început să văd totul altfel. Am început să-mi amintesc certurile lor din copilărie: reproșuri aruncate pe sub ușă, tăceri apăsătoare la masă, priviri reci. Tata era uneori aspru, dar nici mama nu era o victimă inocentă. Erau doi oameni răniți care nu mai știau să se iubească.

Am decis să-l sun pe tata. Vocea lui tremura când mi-a răspuns:

— Ana… fetița mea…

Am plâns amândoi la telefon minute în șir. Mi-a povestit cum mama îl acuza zilnic că nu face destul pentru familie, că e absent, că nu o mai iubește. Cum într-o seară i-a spus pur și simplu: „Pleacă! Nu te mai vreau aici!” Și el a plecat.

M-am întâlnit cu el într-o cafenea mică din centru. Era îmbătrânit, cu părul încărunțit și ochii triști.

— Ana, n-am vrut niciodată să te las singură… Dar n-am mai putut sta într-o casă unde eram tratat ca un străin.

L-am îmbrățișat strâns și i-am promis că nu-l voi mai judeca niciodată fără să știu toată povestea.

Acasă, relația cu mama s-a răcit și mai mult pentru o vreme. O acuzam în gând pentru tot ce pierdusem. Dar apoi am început să văd cât de singură era și ea. Cât de greu îi era să fie mamă singură într-un oraș mic unde toată lumea șoptea pe la colțuri.

Anii au trecut. Am terminat liceul și am plecat la facultate la București. Relația cu tata s-a reparat treptat; ne vedeam la fiecare vacanță, vorbeam des la telefon. Cu mama a fost mai greu — încă purtam resentimentele copilului rănit care nu-și găsise locul între doi adulți egoiști.

Într-o seară de iarnă, când eram acasă de Crăciun, mama mi-a spus încet:

— Poate că ar fi trebuit să luptăm mai mult pentru tine… Poate că am fost prea orgolioasă.

Am plâns împreună pentru prima dată după mulți ani.

Acum sunt adult și încă încerc să-mi găsesc echilibrul între doi părinți care s-au rănit reciproc fără să-și dea seama cât rău fac copilului lor.

Mă întreb adesea: oare câte familii trăiesc aceeași minciună? Oare câți copii sunt puși să aleagă între doi părinți care nu-și asumă greșelile?

Poate că adevărul doare, dar numai el ne poate elibera.