Cât de grea poate fi o viață? Povestea unui pahar cu apă

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! am strigat, cu vocea tremurândă, ținând strâns paharul cu apă deasupra chiuvetei. Stropii curgeau pe degete, iar mâna îmi amorțise. Mama, cu ochii roșii de oboseală și dezamăgire, s-a întors spre mine din pragul bucătăriei.

— Nu poți sau nu vrei, Ilinca? Mereu găsești scuze. Mereu te plângi. Uite la fratele tău, Rareș! El n-a cedat niciodată.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Rareș, fratele meu mai mare, era mereu etalonul. El terminase Politehnica, avea serviciu la București, iar eu… eu eram fata care a abandonat facultatea după doi ani și s-a întors acasă, la Bacău, cu coada între picioare.

Paharul cu apă părea să cântărească o tonă. Îl țineam în mână de minute bune, încercând să-mi adun gândurile. Mama nu înțelegea că nu era vorba despre apă sau despre pahar. Era vorba despre toate greutățile pe care le purtam în suflet: eșecul, rușinea, vinovăția.

— Ilinca, lasă prostiile și pune masa! Vine tata de la schimbul doi și trebuie să mănânce cald!

Am lăsat paharul jos pe masă cu un zgomot sec. M-am uitat la mâna mea: tremura ușor. M-am întrebat dacă mama vede cât de greu îmi este sau dacă pentru ea totul e doar o altă dovadă că nu sunt „bună de nimic”.

Seara a trecut greu. Tata a venit acasă tăcut, ca de obicei. A mâncat fără să spună nimic, doar oftând din când în când. Rareș a sunat pe WhatsApp; mama i-a pus telefonul pe speaker ca să aud și eu.

— Ce faci, Ilinca? Ai găsit ceva de lucru?

— Nu încă… am răspuns încet.

— Poate ar trebui să încerci la supermarket. Sau la vreo farmacie. Nu poți sta așa la nesfârșit.

Mama a dat din cap aprobator. Tata a mormăit ceva despre „tineretul din ziua de azi”. Am simțit cum mă sufoc.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, evitând să calc pe podelele care scârțâiau. M-am oprit din nou în bucătărie și am privit paharul cu apă rămas pe masă. L-am ridicat și l-am ținut în palmă. M-am întrebat: cât de greu poate fi un pahar cu apă? Un minut? Ușor. Zece minute? Începe să doară. O oră? Devine insuportabil.

Așa era și cu povara mea: cu cât o purtam mai mult, cu atât mă apăsa mai tare.

A doua zi dimineață, mama m-a trezit devreme.

— Ilinca, mergem la piață. Poate te întâlnești cu doamna Stanciu, are nevoie de cineva la magazinul ei.

Am mers tăcute pe stradă. Ploua mărunt. Oamenii se grăbeau spre autobuze, fiecare cu grijile lui. La piață, doamna Stanciu m-a privit peste ochelari.

— Fata lui Vasile? Da… știu că ai fost la facultate. Dar aici nu-i nevoie de diplome. Trebuie să fii harnică și să nu te plângi.

Am dat din cap și am acceptat fără să clipesc. În mintea mea era doar un singur gând: orice e mai bun decât privirile acuzatoare de acasă.

Primele zile la magazin au fost grele. Clienții erau nervoși, doamna Stanciu țipa la mine pentru orice greșeală. Seara ajungeam acasă epuizată și tot ce voiam era să dorm fără vise.

Într-o seară, tata a venit la mine în cameră. S-a așezat pe marginea patului și a oftat adânc.

— Ilinca… știu că nu ți-e ușor. Dar trebuie să mergi înainte. Și eu am avut momente când am vrut să renunț… dar n-am avut cui să-i spun.

L-am privit pentru prima dată altfel: nu ca pe un bărbat dur și rece, ci ca pe un om obosit de viață.

— Tata… dacă aș putea da timpul înapoi…

— Nu poți. Nimeni nu poate. Dar poți lăsa paharul jos din când în când.

M-au podidit lacrimile. Am plâns în brațele lui ca atunci când eram mică și mă temeam de întuneric.

A doua zi am mers la magazin cu altă energie. Am început să vorbesc cu clienții, să zâmbesc chiar dacă nu aveam chef. Seara am gătit pentru toți acasă și am pus masa fără să mă roage nimeni.

Mama m-a privit mirată.

— Ce-i cu tine?

— Nimic… doar că azi am decis să las paharul jos pentru o clipă.

Rareș a venit acasă în weekend și pentru prima dată nu m-am simțit inferioară lui. Am povestit despre magazin, despre clienți, despre cât de greu e să fii adult în România când toți au așteptări de la tine dar nimeni nu te întreabă ce simți cu adevărat.

Într-o seară am ieșit pe balcon cu tata și am privit orașul luminat slab.

— Tata… crezi că o să fie vreodată mai ușor?

El a zâmbit trist:

— Nu știu, Ilinca… dar știu că dacă nu lași paharul jos din când în când, te va durea mâna toată viața.

Acum mă întreb: câți dintre noi purtăm pahare invizibile zi de zi? Cât timp trebuie să treacă până ne dăm voie să le lăsăm jos? Poate că uneori tot ce avem nevoie este să recunoaștem că ne doare și să cerem ajutor… Tu cât timp ai ținut paharul tău?