Ajutor! Soacra mea a plecat la spital pentru inimă și s-a întors cu un nou-născut
— Nu pot să cred! Cum adică s-a întors cu un copil? am strigat, aproape fără aer, uitându-mă la soția mea, Ioana, care stătea în pragul ușii cu ochii mari și umezi.
Era o după-amiază mohorâtă de aprilie, iar ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Tocmai primisem vestea că soacra mea, Maria, fusese externată după o criză cardiacă. Dar nimic nu mă pregătise pentru ce urma să văd: Maria, palidă dar zâmbitoare, ținând în brațe un bebeluș înfășat într-o păturică roz.
— E… e copilul meu? am bâiguit, privind când la Maria, când la Ioana.
Maria a oftat adânc și a evitat privirea tuturor. — Nu e al meu… dar nu puteam să-l las acolo. Nu puteam!
Ioana a început să plângă. — Mamă, ce-ai făcut? Ce s-a întâmplat la spital?
Maria s-a așezat pe canapea, strângând copilul la piept. — În salonul de lângă mine era o fată tânără, singură. A născut prematur. N-avea pe nimeni. Am auzit asistentele spunând că vor chema Protecția Copilului… Fata a dispărut peste noapte. Copilul rămăsese singur. Nu știu ce m-a apucat… Am simțit că trebuie să-l iau cu mine.
Am rămas cu gura căscată. În mintea mea se amestecau frica, furia și o milă ciudată. Cum să iei un copil din spital? Ce urmează acum?
— Maria, realizezi ce ai făcut? E răpire! am spus printre dinți.
Ea a început să plângă în hohote. — Nu puteam să-l las acolo! Nu puteam!
Ioana s-a apropiat de ea și a luat-o în brațe. — Trebuie să sunăm la poliție sau la spital. Nu putem ascunde asta.
— Dacă îl iau și îl duc la orfelinat? Dacă nu va avea niciodată o familie? a șoptit Maria, privind copilul cu disperare.
A urmat o noapte albă. Am încercat să găsim soluții: să sunăm la spital, să vorbim cu un avocat, să returnăm copilul fără scandal. Dar Maria refuza orice idee care implica despărțirea de micuță.
A doua zi dimineață, la ușă au bătut doi polițiști. Cineva anunțase dispariția copilului. Am simțit cum mi se taie picioarele.
— Doamnă Maria Popescu? Suntem aici pentru a discuta despre un copil dispărut din Spitalul Județean.
Maria a izbucnit în plâns și le-a povestit totul. Polițiștii au fost surprinzător de blânzi. Au luat copilul și au promis că vor încerca să găsească mama biologică.
După ce au plecat, casa noastră s-a umplut de liniște apăsătoare. Ioana nu vorbea cu nimeni. Maria stătea în camera ei, privind pe fereastră ore întregi.
În zilele următoare, am fost chemați la poliție pentru declarații. Vecinii au început să bârfească: „Auzi, măi, Maria Popescu a furat un copil din spital!”
Ioana s-a închis în ea însăși. — De ce ai făcut asta? De ce nu ne-ai spus nimic?
Maria a ridicat din umeri. — N-am gândit… Am simțit doar că trebuie să-l salvez.
Tatăl meu, Gheorghe, a venit într-o seară și mi-a spus: — Băiete, uneori oamenii fac prostii din prea mult bine. Dar legea nu ține cont de inimă.
Am început să mă cert cu Ioana tot mai des. Ea îi lua apărarea mamei sale; eu eram îngrozit de consecințe. Ne-am trezit vorbind despre divorț.
Într-o noapte, am găsit-o pe Maria plângând în bucătărie.
— Crezi că sunt nebună? m-a întrebat ea cu voce stinsă.
— Nu știu… Dar cred că ai nevoie de ajutor. Și noi toți avem nevoie de răspunsuri.
Au trecut câteva săptămâni până când poliția ne-a anunțat că mama biologică fusese găsită: o fată de 17 ani dintr-un sat vecin, care fugise speriată după naștere. Copilul urma să fie dat în plasament.
Maria s-a rugat zile întregi să poată măcar vizita fetița. A scris scrisori către Protecția Copilului, a încercat să vorbească cu mama fetei.
Într-o zi, am primit o scrisoare de la mama biologică: „Vreau ca fetița mea să fie iubită. Dacă soacra dumneavoastră chiar vrea să o crească… poate ar fi mai bine pentru ea.”
A urmat o anchetă socială lungă și umilitoare. Vecinii ne priveau ca pe niște ciudați sau infractori. Ioana s-a îmbolnăvit de nervi; eu am început să beau mai mult decât ar fi trebuit.
În final, autoritățile au decis că Maria poate deveni asistent maternal pentru fetiță — temporar. Dar familia noastră nu mai era niciodată la fel.
M-am întrebat adesea: unde se termină compasiunea și unde începe nebunia? Cât de mult putem risca pentru a face ceea ce credem că e bine? Poate cineva să judece inima unei mame — chiar dacă nu e mama biologică?