Am aranjat casa soacrei mele, dar recunoștința nu a venit niciodată

— Nu pune farfuriile acolo, Maria! Aici, la noi, totul are un loc bine stabilit!
Vocea doamnei Lidia răsună ascuțit din pragul bucătăriei, iar eu, cu mâinile încă ude de la vase, mă opresc brusc. Mă uit la Radu, care ridică din umeri și se preface că nu aude. E a treia zi de când ne-am mutat temporar la părinții lui, cât timp ei au fost plecați la Băile Felix. Am vrut să le fac o surpriză: să găsească totul curat, ordonat, cu hainele aranjate pe rafturi și sertarele organizate. Am muncit două zile fără oprire, cu gândul că le va plăcea și că voi primi, poate pentru prima dată, un zâmbet sincer de la soacra mea.

Dar când au intrat pe ușă, obosiți după drum, privirea doamnei Lidia s-a oprit direct pe covorul din sufragerie. — Cine ți-a spus să muți covorul? Era pus acolo de când s-a născut Radu! Ai stricat tot feng shui-ul casei!

M-am simțit mică, de parcă tot efortul meu nu conta. Radu a încercat să detensioneze atmosfera: — Mamă, Maria doar a vrut să vă facă o surpriză. Totul e mult mai curat acum.

— Nu am nevoie de surprize! Casa asta are regulile ei. Și dacă tot ai vrut să ajuți, puteai măcar să nu umbli la sertarul cu acte!

Mi-am mușcat buza și am simțit cum ochii mi se umplu de lacrimi. Nu voiam decât să fiu acceptată. Să simt că fac parte din familie. Dar fiecare gest al meu era interpretat greșit. În acea seară, la cină, domnul Ion a încercat să schimbe subiectul: — Maria, ai făcut o treabă bună cu grădina. Roșiile arată grozav.

— Da, dar a smuls și busuiocul pe care îl plantasem eu anul trecut! a intervenit iar soacra mea.

Radu m-a strâns de mână sub masă. — Nu te supăra, șoptește el. Știi cum e mama…

Dar nu era vorba doar despre busuioc sau covor. Era vorba despre mine. Despre faptul că orice aș fi făcut nu era niciodată suficient sau corect. În fiecare zi găsea ceva de criticat: ba că nu am spălat geamurile cu soluția „lor”, ba că am pus prosoapele „pe dos”, ba că am schimbat ordinea borcanelor în cămară.

Într-o dimineață, după ce Radu plecase la serviciu, am încercat să vorbesc cu ea. — Doamnă Lidia, dacă v-am supărat cu ceva, îmi pare rău. Chiar am vrut să vă ajut.

S-a uitat la mine lung și mi-a răspuns rece: — Maria, tu nu înțelegi. Casa asta e tot ce am construit eu în viață. Nu vreau ca cineva să vină și să schimbe lucrurile după bunul plac.

Am simțit atunci că nu era vorba despre mine ca persoană, ci despre frica ei de schimbare. Dar tot nu m-am putut abține: — Poate că uneori schimbarea nu e chiar atât de rea…

A oftat și a ieșit din cameră fără să spună nimic. În acea zi am plâns în baie, înfundată între prosoapele „pe dos”. M-am întrebat dacă voi reuși vreodată să fiu acceptată cu adevărat.

Seara, când Radu s-a întors acasă, i-am spus: — Nu mai pot. Simt că orice fac e greșit.

— Hai să mai avem răbdare câteva zile. Poate se obișnuiește cu ideea că nu mai suntem copii…

Dar zilele au trecut greu. Tensiunea plutea în aer la fiecare masă, fiecare discuție era o luptă surdă pentru control și recunoaștere. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre unde ar trebui ținut zahărul, am izbucnit:

— De ce nu pot fi și eu parte din familia asta? De ce trebuie mereu să mă simt ca o intrusă?

Soacra mea s-a uitat la mine pentru prima dată cu adevărat. — Pentru că mi-e teamă că-l pierd pe Radu…

Atunci am înțeles: nu era vorba despre mine sau despre ordine, ci despre frica ei de a-și pierde fiul. Am încercat să-i spun că nu vreau să-l iau de lângă ea, ci doar să construim ceva împreună.

A doua zi am găsit pe masă o cană de cafea și un bilet: „Poate putem începe de la zero.”

Nu știu dacă vreodată voi primi recunoștința pe care mi-o doresc sau dacă voi simți că aparțin cu adevărat acestei familii. Dar știu că uneori trebuie să ai curajul să rămâi și să lupți pentru locul tău.

Oare câte dintre noi au trecut prin asta? Câte sacrificii rămân nevăzute doar pentru că fricile celorlalți sunt mai puternice decât dorința noastră de a fi acceptate?