O inimă pentru Vlad: Povestea unei alegeri imposibile

— Ioana, nu poți să faci asta! Ești nebună?
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Tremuram, cu mâinile strânse pe cana fierbinte. Îmi simțeam inima bătând în piept ca o pasăre prinsă în colivie. În fața mea, tata își freca fruntea, încercând să găsească cuvintele potrivite.
— Ești singura noastră fată, Ioana. Dacă pățești ceva? Dacă ai nevoie tu, mai târziu?
Am ridicat privirea spre ei. Ochii mamei erau umezi, iar tata părea mai bătrân cu zece ani. Dar nu puteam da înapoi. Nu după ce l-am văzut pe Vlad, cu ochii lui mari și triști, întrebându-mă: „Doamna Ioana, o să mă doară mult?”

Totul a început într-o dimineață de martie, când Vlad a fost adus la spital de bunica lui, doamna Maria. Era palid, abia respira și plângea încet, fără să se mai poată opri. Diagnosticul a venit ca un trăsnet: insuficiență renală cronică. Avea doar zece ani și deja viața îi era măsurată în ședințe de dializă și speranțe fragile.

Am devenit repede apropiată de el și de familia lui. Mama lui Vlad murise acum trei ani într-un accident de mașină. Tatăl lui lucra în construcții în Germania și venea acasă doar de sărbători. Bunica era tot ce avea. Fiecare zi la spital era o luptă pentru Vlad și pentru noi toți.

— Nu există nicio șansă? am întrebat-o pe doamna doctor Popescu într-o seară, când Vlad adormise cu capul pe genunchii mei.
— Doar un transplant îl poate salva. Dar niciun membru al familiei nu e compatibil. Și lista de așteptare… e lungă, Ioana. Foarte lungă.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat la tavanul alb al camerei mele și m-am întrebat: ce aș face dacă ar fi copilul meu? Știam răspunsul. A doua zi mi-am făcut analizele. Eram compatibilă.

Când le-am spus părinților mei, a urmat scena din bucătărie. Când le-am spus colegilor, au fost șocați.
— Ioana, nu ești obligată să faci asta! mi-a spus Alina, colega mea de gardă.
— Știu, dar nu pot să-l las să moară. Nu pot.

Au urmat luni de analize, consiliere psihologică și discuții cu avocați. Presa a aflat repede și telefoanele au început să sune fără oprire.
— Ești sigură că nu vrei să faci asta pentru faimă? m-a întrebat un reporter.
M-am simțit insultată. Nu voiam decât ca Vlad să trăiască.

Înainte de operație, bunica lui Vlad mi-a luat mâinile în ale ei.
— Ioana, nu am cuvinte… Dumnezeu să te binecuvânteze!
Vlad m-a privit speriat.
— O să mă uiți după ce mă fac bine?
— Niciodată, i-am zâmbit eu. O să fim prieteni toată viața.

Operația a fost un succes. M-am trezit într-un salon alb, cu perfuzii la mână și cu o durere surdă în abdomen. Mama era lângă mine, plângând în tăcere.
— Sunt mândră de tine, mi-a șoptit printre lacrimi.

Vlad s-a recuperat repede. În fiecare zi venea la mine cu un desen nou: „Ioana și Vlad pe bicicletă”, „Ioana și Vlad la mare”. Am început să simt că am câștigat un frate mai mic.

Dar nu toată lumea a fost fericită cu decizia mea. Unchiul meu din București mi-a trimis un mesaj dur:
— Ai făcut o prostie! Cine te ajută dacă pățești ceva?
Chiar și câțiva colegi au început să mă evite, ca și cum gestul meu ar fi fost o condamnare la marginalizare.

Am primit sute de mesaje de la necunoscuți: unii mă felicitau, alții mă acuzau că am făcut-o pentru atenție sau că am pus presiune pe alți medici să facă la fel.

Într-o seară, după ce Vlad a fost externat, am ieșit la plimbare prin Copou. Aerul era rece și cerul plin de stele. M-am gândit la toate riscurile: dacă voi avea vreodată nevoie de un rinichi? Dacă nu voi putea avea copii? Dacă sănătatea mea va fi afectată?

Dar apoi mi-am amintit privirea lui Vlad când a aflat că va trăi. Bucuria bunicii lui. Lacrimile mamei mele.

Nu regret nimic. Poate că nu toți ar face ce am făcut eu. Poate că unii mă judecă sau mă consideră inconștientă. Dar eu știu că am salvat o viață.

Mă întreb uneori: dacă fiecare dintre noi ar face un gest mic pentru altcineva, cum ar arăta lumea noastră? Oare cât de greu ne este să alegem compasiunea în locul fricii?

Ați fi capabili să faceți același lucru? Sau v-ați lăsa conduși de teamă?