Între două lumi: Căutând un cămin pentru bunicul Gheorghe

— Eva, nu mă duci la azil! Nu mă duci, auzi? Glasul bunicului Gheorghe răsuna încăpățânat prin bucătăria mică, cu pereții scorojiți de la casa lui din marginea satului. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii lui albaștri, odinioară vioi, se umpluseră de lacrimi. M-am aplecat spre el, încercând să-mi stăpânesc vocea care deja tremura: — Tataie, nu mai poți sta singur aici. Uite cum arată casa… Ți-e frig, ți-e foame, și eu nu pot fi mereu lângă tine. Am și pe Mara de crescut…

Mara, fetița mea de opt ani, stătea în prag cu ghiozdanul în spate, privind când la mine, când la bunicul. Îmi simțeam inima sfâșiată între două lumi: copilul meu care avea nevoie de mine și bătrânul care mă crescuse ca pe fiica lui.

— Nu vreau să mor printre străini! a izbucnit el. Mai bine mă lași aici, să mă ia Dumnezeu când o vrea!

Am simțit cum mă cuprinde disperarea. Îmi aminteam cum mă legăna când eram mică, cum îmi făcea mămăligă cu brânză și-mi spunea povești despre război și foamete. Dar acum casa lui era aproape o ruină: acoperișul curgea, soba abia mai dădea căldură, iar vecinii treceau rar pe la poartă.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am frământat între vinovăție și neputință. Oare eram o fiică nerecunoscătoare dacă îl duceam la cămin? Oare Mara va înțelege vreodată de ce trebuie să aleg?

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Lidia, care locuia la oraș. — Nu pot să-l iau la mine, Eva. Știi bine că apartamentul e mic și copiii mei abia au unde să doarmă. Dar poate găsești un cămin bun…

Am început să caut variante. Am vizitat două aziluri din orașul apropiat. În primul mirosul de medicamente și urină m-a izbit din ușă. Bătrânii stăteau apatici pe holuri, cu ochii pierduți în gol. În al doilea era ceva mai curat, dar personalul părea grăbit și rece. M-am întors acasă cu sufletul greu.

Într-o seară, Mara s-a așezat lângă mine pe canapea și mi-a șoptit: — Mami, dacă tataie vine să stea cu noi? Poate îi facem patul în sufragerie…

Mi-am mușcat buzele. Apartamentul nostru cu două camere era deja prea mic pentru noi două. Și totuși…

Am încercat să vorbesc din nou cu bunicul. — Tataie, dacă ai veni la noi o vreme? Până găsim o soluție mai bună…

A oftat adânc și a privit pe fereastră spre grădina lui năpădită de buruieni: — Nu pot să las casa asta. Aici am trăit toată viața… Dar nici singur nu mai pot.

Într-o dimineață friguroasă de martie am găsit o scrisoare în cutia poștală: „Centrul Comunitar pentru Seniori – program nou de îngrijire la domiciliu”. Am sunat imediat. O doamnă blândă mi-a explicat că pot trimite o asistentă socială de două ori pe săptămână, să-l ajute cu mâncarea și curățenia.

Când i-am spus bunicului despre asta, a tăcut mult timp. — Dacă nu mă duci la azil… Poate încercăm.

Primele zile au fost grele. Bunicul era suspicios cu asistenta socială, doamna Mariana. Dar ea avea răbdare: îi aducea supă caldă, îi povestea despre copiii ei și îl asculta când își amintea de tinerețe.

Încet-încet, Gheorghe a început să zâmbească din nou. Mara venea după școală și îi citea din cărțile ei cu povești moderne. Eu făceam naveta între serviciu, școală și sat, dar simțeam că nu mai sunt singură în lupta asta.

Într-o duminică am adunat toată familia la masă: eu, Mara, Lidia cu copiii ei și bunicul Gheorghe. Casa veche răsuna iar de râsete și glasuri vesele.

— Vezi, tataie? Nu te-am lăsat singur. Și nici printre străini nu ești.

A lăcrimat fără rușine și mi-a strâns mâna: — E greu să accepți că nu mai poți ca înainte. Dar e mai ușor când ai pe cineva lângă tine.

Acum mergem înainte împreună. Nu știu cât timp ne-a mai rămas așa, dar am învățat că uneori soluțiile nu sunt nici albe, nici negre – ci undeva între ele.

Oare câți dintre noi se luptă cu aceeași vinovăție? Oare putem găsi mereu echilibrul între grijile pentru cei dragi și propriile noastre nevoi?