Străin printre ai mei: Povestea unui tată întors acasă

— Nu poți să rămâi aici, tată. E… complicat.

Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună în capul meu ca un ecou dureros. Stau în pragul ușii apartamentului pe care l-am cumpărat pentru ea, cu două valize la picioare și sufletul greu. Mă uit la ea, încercând să-i citesc pe chip vreo urmă de recunoștință, dar găsesc doar jenă și nerăbdare.

— Dar, Ioana, e târziu… Nu vreau să vă deranjez, doar o noapte… Mâine plec la Maria.

Ea oftează și își freacă fruntea. Din dormitor se aude vocea lui Vlad, soțul ei:

— Spune-i că nu se poate, Ioana! Avem treabă mâine!

Mă simt mic, invizibil. Acum douăzeci de ani, când am plecat în Italia să muncesc pe șantier, visam la ziua când mă voi întoarce acasă și copiii mei mă vor primi cu brațele deschise. Am strâns fiecare bănuț, am dormit în barăci friguroase și am mâncat sandvișuri uscate doar ca să le pot oferi lor o viață mai bună. Le-am cumpărat apartamente, le-am plătit facultățile și le-am trimis bani lună de lună. Am ratat serbările lor, zilele de naștere și primele iubiri. Totul pentru ca ei să nu ducă lipsă de nimic.

Acum, când am venit acasă, simt că nu mai am loc nicăieri. Maria, fata mea cea mică, mi-a spus la telefon:

— Tată, nu prea am spațiu… Poate găsești ceva la o pensiune.

Mihai, băiatul meu cel mijlociu, nici nu mi-a răspuns la mesaje. Am aflat de la vecini că s-a mutat cu iubita lui în apartamentul pe care i l-am cumpărat eu.

Mă plimb pe stradă cu valizele după mine. E frig și plouă mărunt. Mă opresc sub un copac și încerc să-mi adun gândurile. Unde am greșit? Oare sacrificiile mele au fost în zadar? Oare banii trimiși din străinătate au înlocuit dragostea de tată?

Îmi amintesc cum mă rugam seara în baraca din Torino să fiu sănătos și să pot trimite bani acasă. Cum visam la ziua când voi sta cu copiii mei la masă, povestind și râzând împreună. Dar acum, când am venit acasă, parcă sunt un musafir nepoftit.

Mă hotărăsc să merg la sora mea, Elena. Ea locuiește într-un apartament mic la marginea orașului. Când mă vede la ușă, cu ochii roșii și hainele ude, mă îmbrățișează fără să spună nimic.

— Hai înăuntru, frate! La mine mereu ai loc.

În seara aceea stăm la masă și povestim despre vremurile bune. Îi spun Elenei ce s-a întâmplat cu copiii mei. Ea oftează adânc:

— Știi ce cred eu? Când ai plecat, ai vrut să le dai tot ce n-ai avut tu. Dar poate că ei aveau nevoie mai mult de tine decât de bani sau apartamente…

Cuvintele ei mă dor. Poate are dreptate. Poate că am muncit prea mult pentru viitorul lor și am uitat să trăiesc prezentul alături de ei.

A doua zi primesc un mesaj de la Maria:

— Tată, scuză-mă dacă te-am supărat aseară. Poate putem ieși la o cafea?

Speranța îmi încolțește din nou în suflet. Merg la cafenea cu inima strânsă. Maria mă așteaptă deja la masă.

— Tată… — începe ea timid — Nu știu cum să-ți spun… Ne-ai ajutat enorm, dar parcă nu te mai cunoaștem. Ai fost mereu departe. Acum ne e greu să ne obișnuim cu tine aici.

Înghit în sec și încerc să nu plâng.

— Știu că am greșit că am lipsit atâta timp… Dar tot ce am făcut a fost pentru voi.

Maria îmi ia mâna peste masă:

— Poate ar trebui să încercăm să ne cunoaștem din nou… Să petrecem timp împreună, nu doar să ne vedem din obligație.

În zilele următoare încerc să-i sun pe toți copiii mei. Unii răspund mai greu, alții deloc. Ioana îmi scrie un mesaj scurt: „Sunt ocupată.” Mihai nu răspunde deloc.

Într-o seară mă întâlnesc cu un vechi prieten din copilărie, Costel. El a rămas în țară și are trei copii care îl vizitează des.

— Știi ce cred eu? — îmi spune el — Banii nu țin loc de dragoste. Copiii tăi au crescut fără tine. Acum trebuie să-i recucerești ca pe niște străini.

Merg acasă la Elena și mă uit pe geam la orașul luminat. Mă simt singur ca niciodată. Îmi dau seama că trebuie să lupt pentru a-mi recâștiga copiii, nu cu bani sau cadouri, ci cu timp și răbdare.

Într-o duminică îi invit pe toți la masă la Elena acasă. Doar Maria vine. Stăm împreună și gătim sarmale, râdem și povestim despre copilărie. Pentru prima dată după mulți ani simt că sunt din nou tată.

Seara târziu, când rămân singur în bucătărie, mă uit la poza copiilor mei de pe telefon și mă întreb: Oare mai pot repara ceva? Oare vor înțelege vreodată cât i-am iubit?

Ce ați face voi în locul meu? Cum ați încerca să vă apropiați din nou de copiii voștri după atâția ani de absență?