Între două lumi: Povara datoriilor și a așteptărilor

— Nu mai putem, mamă! Nu mai avem de unde, înțelegi? vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită de atâtea ierni grele. Eu stau pe marginea scaunului, cu mâinile strânse în poală, simțind cum fiecare cuvânt al lui Vlad se lovește de pereții sufletului meu ca o grindină rece.

Soacra mea, doamna Maria, își strânge basmaua pe cap și mă privește cu ochii ei mici și ascuțiți. — Dacă părinții tăi ar fi făcut ceva pentru voi, nu ajungeam aici, spune ea, cu voce tăioasă. Mă simt mică, vinovată, de parcă toate greutățile noastre s-ar fi adunat pe umerii mei.

Nu e prima dată când aud asta. De fiecare dată când vine la noi, doamna Maria găsește un motiv să-mi amintească de casa copilăriei mele din satul Ciorogârla, de părinții mei care au muncit pământul toată viața și abia au avut să-mi dea o zestre modestă. Dar nu despre bani e vorba. E despre rușinea pe care o simt când Vlad trebuie să-i spună mamei lui că nu mai putem plăti rata la apartamentul ei din Drumul Taberei.

— Mamă, nici noi nu știm dacă luna viitoare avem cu ce plăti grădinița lui Darius! îi spune Vlad, încercând să-și stăpânească vocea. — Nu e vina Anei!

Dar doamna Maria nu vrea să audă. — Eu v-am crescut singură după ce-a murit taică-tău! Am tras pentru voi! Și-acum să mă lași pe drumuri?

Mă ridic încet și mă duc la fereastră. Privesc luminile blocurilor din jur și mă gândesc la tata, cum venea acasă cu mâinile crăpate de la sapă și zâmbea larg când mă vedea. El nu mi-a reproșat niciodată nimic. Dar aici, în București, totul pare o luptă continuă: cu banii, cu așteptările celorlalți, cu trecutul care nu mă lasă să respir.

— Vlad, hai să nu ne certăm… încerc eu să intervin, dar el mă oprește din priviri.

— Ana, nu mai putem continua așa! îi spune mamei lui. — Am tras destul! Și tu tot pe Ana o învinuiești…

Doamna Maria oftează adânc și se lasă pe spate în scaun. — Nu vă cer mult. Doar să nu mă lăsați singură. Să nu mă uitați.

Simt un nod în gât. Știu că nu e doar despre bani. E despre frică. Frica ei că va rămâne singură într-un apartament rece, frica mea că nu voi fi niciodată suficient de bună pentru familia lui Vlad.

După ce pleacă doamna Maria, casa rămâne tăcută. Vlad se așază lângă mine pe canapea și îmi ia mâna în palma lui mare și caldă.

— Îmi pare rău că trebuie să treci prin asta… șoptește el.

— Nu e vina ta… îi răspund. Dar simt cum lacrimile îmi ard ochii. — De ce trebuie mereu să alegem între noi și ceilalți?

— Pentru că suntem prinși între două lumi, Ana… între ce am fost și ce vrem să fim.

Noaptea târziu, când Darius doarme liniștit în camera lui micuță plină de jucării ieftine, mă strecor în bucătărie și deschid caietul cu cheltuieli. Scriu fiecare leu cheltuit pe lapte, pe pâine, pe medicamentele pentru mama mea bolnavă rămasă la țară. Îmi dau seama că nu mai avem rezerve. Că orice ajutor dat soacrei mele înseamnă să-l lipsim pe Darius de ceva esențial.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la mama: „Ana, ai grijă de tine și de băiat. Noi ne descurcăm.” Știu că nu e adevărat. Știu că tata abia se mai ține pe picioare și că mama a început să uite lucruri simple. Dar nu pot face nimic pentru ei acum.

La serviciu, șefa îmi aruncă o privire rece când întârzii cinci minute. — Ana, dacă mai întârzii o dată, îți scad din salariu! îmi spune fără milă.

Mă simt prinsă într-o capcană: acasă nu sunt destul de bună pentru soacra mea; la muncă sunt doar un număr pe o listă; pentru părinții mei sunt singura speranță; pentru Darius trebuie să fiu puternică mereu.

Seara îl găsesc pe Vlad stând pe balcon cu privirea pierdută printre blocuri.

— Ce facem dacă mama nu se descurcă? mă întreabă el încet.

— Nu știu… îi răspund sincer. — Dar dacă ne pierdem pe noi doi încercând să-i salvăm pe toți ceilalți?

El oftează și mă trage lângă el. — Poate ar trebui să vorbim cu frații mei… Poate pot ajuta și ei.

— Știi bine că Sorin abia se descurcă cu ai lui… Iar Irina are trei copii mici…

— Atunci ce facem?

Îl privesc în ochi și văd aceeași teamă care mă macină și pe mine: teama de a nu fi suficient pentru toți cei dragi.

În weekend mergem la soacra mea cu o plasă de cumpărături modeste: pâine, ulei, câteva conserve. Ea ne primește cu răceală.

— Atât puteți? întreabă privind punga.

Vlad își mușcă buza și eu simt cum mi se strânge inima. — Atât putem acum, mamă…

Ea oftează teatral și se uită la mine: — Dacă ai fi avut părinți mai avuți…

Nu mai suport. — Doamnă Maria, părinții mei au muncit toată viața pentru mine! Poate n-au avut bani, dar mi-au dat tot ce-au putut! Nu e corect să-mi reproșați mereu asta!

Ea tace preț de câteva secunde. — Poate ai dreptate… Dar tot singură am rămas…

Pe drum spre casă plâng în tăcere. Vlad îmi strânge mâna fără să spună nimic.

În acea noapte mă întreb: oare cât putem duce fără să ne pierdem unul pe altul? Oare câte sacrificii sunt prea multe? Și când vine momentul să spui „ajunge”, fără să te simți vinovat?