Moștenirea care ne-a despărțit: Scrisoare către cei care au trecut prin focul familiei

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi?

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mama stătea la masă, cu mâinile împreunate, privindu-și degetele. Era pentru prima dată când o vedeam atât de mică, atât de lipsită de apărare. Pe masă, între noi, era actul notarial: renunțarea la moștenirea casei bunicilor în favoarea surorii ei, mătușa Lenuța.

— Nu am avut de ales, Ilinca, a șoptit ea. Lenuța are nevoie mai mare… Știi că e bolnavă, că nu se descurcă singură…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De când tata a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors decât cu bani trimiși lunar, totul a căzut pe umerii mamei. Dar eu? Eu unde eram în toată povestea asta? Eu care locuiam încă în garsoniera noastră înghesuită, visând la o cameră doar a mea, la un colț de liniște?

— Și eu? Eu ce fac? Unde o să stau dacă tu nu mai poți plăti chiria? Ai renunțat la singura casă care putea fi a noastră!

Mama a oftat adânc și s-a ridicat încet. S-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Ilinca, nu totul e despre case și bani. Familia e mai importantă.

M-am smuls din atingerea ei. În mintea mea, familia era tocmai cea care mă lăsa pe dinafară. Am ieșit pe balcon, trântind ușa după mine. Afară ploua mărunt, iar luminile blocurilor din jur păreau niște ochi curioși care ne priveau viața pe furiș.

În seara aceea nu am dormit. M-am gândit la copilăria mea la țară, la casa bunicilor cu miros de mere coapte și lemn ud. La serile când bunica îmi citea povești și bunicul mă învăța să joc șah. Mătușa Lenuța era mereu acolo, dar niciodată nu părea să-i pese de mine. Era mereu preocupată de problemele ei, de sănătatea ei fragilă, de banii pe care îi cerea mereu mamei.

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Lucrez la o farmacie din cartier, unde toți clienții mă știu pe nume. Dar nimeni nu știe ce e în sufletul meu. La pauză, colega mea, Simona, m-a tras deoparte.

— Ce ai pățit? Pari că ai văzut fantome…

I-am povestit totul printre lacrimi. Simona m-a ascultat fără să mă întrerupă.

— Ilinca, știu că e greu. Dar poate mama ta chiar a făcut ce a crezut ea că e mai bine… Poate ar trebui să vorbești cu mătușa ta.

Mi s-a părut o idee nebunească, dar în acea seară am sunat-o pe Lenuța. Vocea ei era aspră ca întotdeauna.

— Ce vrei?

— Vreau să știu de ce ai acceptat ca mama să renunțe la moștenire. Știi că nu avem unde sta…

A râs scurt.

— Fata mea, fiecare cu norocul lui! Eu am nevoie de casă, tu ai serviciu, ești tânără… Descurcă-te!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am închis telefonul fără să mai spun nimic.

În zilele următoare, mama încerca să fie mai atentă cu mine: îmi gătea felurile mele preferate, îmi lăsa bilețele cu „Te iubesc” pe frigider. Dar eu nu puteam trece peste sentimentul de trădare. Într-o seară am izbucnit din nou:

— De ce nu te-ai gândit la mine? De ce mereu trebuie să fim noi cei care cedează?

Mama a început să plângă în hohote.

— Pentru că așa am fost crescută! Să pun pe alții înaintea mea… înaintea noastră… Poate am greșit. Dar nu pot schimba nimic acum.

Am simțit milă și furie în același timp. Mi-am dat seama că mama era prizoniera propriilor ei principii și a unei educații care îi spunea că sacrificiul e virtutea supremă.

În următoarele luni am început să caut soluții: am aplicat pentru un credit ipotecar, am încercat să găsesc o chirie mai ieftină. Am vorbit chiar cu tata la telefon — el nu știa nimic despre decizia mamei și a fost furios când a aflat.

— Nu trebuia să lase casa din mână! O să vorbesc eu cu Lenuța!

Dar era prea târziu. Actele erau semnate, iar mătușa deja se mutase acolo cu toate lucrurile ei vechi și pisica grasă care zgâria mobila bunicii.

Într-o duminică am mers la cimitirul unde sunt îngropați bunicii. Am stat pe banca rece și am plâns ca un copil. M-am rugat pentru liniște și pentru puterea de a ierta.

Acum scriu aceste rânduri către voi — oameni pe care nu-i cunosc, dar care poate au trecut prin focul moștenirilor și al conflictelor de familie. Cum ați făcut față? Cum v-ați găsit echilibrul între datorie și dreptate? Cum ați iertat?

Poate că familia nu e mereu despre sânge sau case moștenite, ci despre curajul de a merge mai departe chiar și când cei dragi te rănesc fără să vrea.

Oare voi reuși vreodată să-mi iert mama? Sau să găsesc un loc pe care să-l pot numi „acasă”?