Între datorie și resentiment: Povestea Corei

— Iar ai cumpărat prostii, Irina? am izbucnit, uitându-mă la sacoșele pline cu haine colorate și jucării din plastic. Era a treia oară luna asta când îi găseam cu masa plină de bonuri și pungi, în timp ce frigiderul gemea de gol. Vlad, fiul meu, a ridicat din umeri, evitând privirea mea.

— Mamă, copiii au nevoie de haine noi… și Irina a găsit reduceri.

— Reduceri? am râs amar. Reduceri la ce? La fericire? La liniște? La pâine?

Irina s-a retras în bucătărie, prefăcându-se că spală vasele. Am rămas cu Vlad în sufrageria mică, unde mobila veche de la mine din apartament se lupta cu jucăriile aruncate peste tot. Mirosea a detergent ieftin și a supă de pui rămasă de ieri.

— Mamă, nu începe iar… a șoptit Vlad, obosit. Știu că nu-ți place cum ne descurcăm, dar facem tot ce putem.

M-am așezat pe canapea, simțind cum mă apasă greutatea anilor și a grijilor. Trei nepoți: Daria, Paul și micuța Ana. Toți cu ochii mari și triști când nu le cumpără părinții ceva nou. Toți cu hainele acelea scumpe pe care le văd la televizor, dar fără să știe să spună „mulțumesc” sau să-și lege șireturile.

Nu pot să nu mă gândesc la cum am crescut eu: cu puțin, dar cu respect. Tata era muncitor la fabrică, mama croitoreasă. N-am avut niciodată haine noi, dar am avut mereu mâncare pe masă și liniște în casă. Acum, la 62 de ani, pensia mea se duce pe facturile lor, pe rechizite pentru copii și pe ratele la frigiderul lor nou-nouț.

— Vlad, tu chiar nu vezi? am spus încet. Voi doi vă certați mereu din cauza banilor. Irina cumpără prostii, tu taci și înghiți. Copiii cresc cu ochii în telefoane și nu știu ce-i aia să strângi cureaua.

Vlad s-a ridicat brusc:

— Mamă, dacă nu-ți convine, nu ne mai ajuta! Nu te-am rugat să ne dai bani!

M-a durut. Știam că nu mă roagă niciodată direct. Dar știam și că fără banii mei n-ar avea cu ce plăti grădinița Dariei sau ratele la bancă. Am simțit cum mi se strânge inima de furie și neputință.

Seara aceea a trecut greu. Am dormit pe canapeaua lor veche, ascultând cum Irina plânge încet în dormitor. Dimineața am găsit-o făcând cafea, cu ochii umflați.

— Cora… știu că nu mă placi prea mult. Dar nu e ușor cu trei copii și cu salariile noastre mici. Dacă nu le mai cumpăr nimic, mă simt o mamă rea. Dacă le cumpăr ceva, tu zici că risipesc banii.

Am oftat adânc:

— Nu e vorba de ce cumperi, Irina. E vorba că nu vă ajunge niciodată nimic. Și eu… eu nu mai pot să țin totul pe umerii mei.

A tăcut. Am băut cafeaua în liniște, fiecare cu gândurile ei.

În zilele următoare am încercat să mă țin departe. Nu le-am mai dat bani o săptămână întreagă. M-au sunat doar copiii, să mă întrebe când vin să-i văd. Mi s-a rupt sufletul.

Apoi Vlad m-a sunat într-o seară:

— Mamă… poți să ne împrumuți niște bani pentru medicamente? Ana are febră mare și nu avem destul până la salariu.

Am simțit cum cedez din nou. Am scos din puținul meu și le-am trimis bani. Dar resentimentul a crescut ca o umbră între noi.

La următoarea vizită am găsit-o pe Irina făcând ordine printre jucării:

— Le dau la alți copii… Poate așa o să fie mai recunoscători ai mei pentru ce au.

Am zâmbit trist:

— Nu lucrurile îi fac fericiți pe copii, Irina… ci timpul petrecut cu ei.

Vlad a venit acasă târziu în seara aceea. Era obosit, palid.

— Mamă… știu că te-am supărat. Dar nu știu cum să fac altfel. Salariile noastre abia ajung pentru strictul necesar. Irina e stresată tot timpul. Eu… mă simt inutil.

L-am îmbrățișat fără să spun nimic. Pentru prima dată după mult timp am simțit că fiul meu are nevoie de mine nu doar ca portofel, ci ca mamă.

În acea noapte am stat trează mult timp. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad: serile când coseam haine pentru el ca să nu râdă copiii la școală; zilele când mergeam flămândă la muncă doar ca să-i pot lua o carte nouă; anii în care am pus totul pe pauză pentru el.

Acum îl vedeam prins într-un cerc vicios: lipsuri, frustrări, certuri și iar lipsuri. Și eu? Eu eram doar o piesă din acest mecanism defect.

A doua zi dimineață am decis să vorbesc deschis:

— Vlad, Irina… trebuie să găsim altă soluție. Nu pot să vă ajut la nesfârșit fără să ne distrugem relația. Poate ar trebui să mergeți la un consilier financiar sau la cineva care să vă ajute să vă organizați mai bine banii.

Irina a dat din cap încet:

— Poate ai dreptate…

Vlad m-a privit lung:

— Mamă… îmi pare rău că te-am pus în situația asta.

Am plecat acasă cu sufletul greu dar ușor eliberat. Știam că nu pot schimba totul peste noapte, dar poate că primul pas era să recunoaștem toți cât de mult ne rănim unii pe alții fără să vrem.

Acum stau singură în apartamentul meu mic și mă întreb: oare cât de mult trebuie să te sacrifici pentru copilul tău? Unde se termină datoria de părinte și unde începe dreptul tău la liniște? Poate cineva să-mi răspundă?