Între dorința de a fi aproape și povara așteptărilor: Povestea unei fiice

— De ce nu vii mai des, Irina? Vocea mamei răsună în telefon, ușor tremurată, ca și cum fiecare cuvânt ar fi o acuzație rostită cu blândețe. Mă uit la ceas: e trecut de opt seara, iar eu încă nu am terminat raportul pentru mâine. Pe fundal, aud televizorul mergând în surdină și știu că mama stă pe canapeaua veche din sufragerie, cu mâinile împreunate în poală, așteptând să-i spun că vin.

— Mamă, știi că am avut o săptămână grea… Am vrut să vin duminică, dar Vlad a făcut febră și…

— Mereu e ceva, Irina. Mereu! Oftează lung, iar eu simt cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată când avem discuția asta. De fapt, de când tata a murit, acum trei ani, fiecare conversație pare să se învârtă în jurul aceluiași subiect: lipsa noastră.

Am doi frați, Radu și Mihaela. Radu e plecat la Cluj, are doi copii mici și o soție care lucrează în ture. Mihaela e medic rezident la București și abia apucă să doarmă. Eu sunt cea mai aproape de mama, la doar 20 de minute cu mașina, dar uneori distanța pare mult mai mare.

— Nu vă cer mult… doar să veniți să stăm la masă împreună, ca înainte. Să râdem, să povestim…

Îmi amintesc mesele din copilărie: mirosul de sarmale care umplea casa, râsetele lui Radu care se auzeau din hol, tata care făcea glume proaste la desert. Acum, masa e tăcută și mama stă singură.

— Mamă, nu te-am uitat. Chiar nu te-am uitat!

— Așa zici mereu… dar casa e goală. Și eu tot singură rămân.

Închid telefonul cu un nod în gât. Mă uit la Vlad, băiatul meu de șapte ani, care se joacă pe covor cu niște piese Lego. Soțul meu, Paul, intră în cameră și mă întreabă ce s-a întâmplat.

— Mama iar s-a supărat că nu mergem la ea. Simt că orice aș face nu e suficient.

Paul oftează.

— Știi că nu poți să fii peste tot. Ai serviciu, copil… Poate ar trebui să-i explici mai clar.

Dar cum să-i explici unei mame care a pus totul pe pauză pentru tine că acum tu nu mai ai timp pentru ea?

Sâmbătă dimineață mă trezesc devreme și mă hotărăsc: azi mergem la mama. Îl iau pe Vlad de mână și pornim spre apartamentul copilăriei mele. Pe drum mă gândesc la toate momentele în care am amânat vizitele: ba o răceală, ba un proiect urgent la muncă, ba pur și simplu oboseala care mă copleșește.

Mama ne întâmpină la ușă cu ochii umezi și zâmbet larg.

— Vai, Vlad! Ce mare ai crescut! Irina, ai slăbit… iar nu mănânci?

Ne așezăm la masă. Mama aduce plăcintă cu mere și începe să povestească despre vecini, despre pisica de la etajul trei, despre vreme. Eu încerc să par prezentă, dar gândurile îmi fug la lista de cumpărături și la emailurile necitite.

La un moment dat, mama se oprește din vorbit și mă privește lung.

— Irina… știi ce mă doare cel mai tare? Că simt că nu mai am loc în viața voastră.

Rămân fără cuvinte. Vlad se uită la mine speriat. Mama continuă:

— Toată viața mea am fost aici pentru voi. Am renunțat la multe ca să vă fie vouă bine. Acum… simt că sunt doar o povară.

Mă ridic brusc de la masă.

— Nu e adevărat! Cum poți să spui asta?

— Atunci de ce nu vii? De ce nu mă suni? De ce trebuie să te rog mereu?

Lacrimi îmi curg pe obraji fără să vreau.

— Mamă… încerc! Dar nu mai e ca înainte. Am serviciu, copil… Sunt obosită tot timpul. Nu vreau să te rănesc!

Mama oftează și își șterge ochii cu colțul șorțului.

— Poate că nici eu nu știu cum să trăiesc altfel decât pentru voi…

Plecăm devreme. În mașină, Vlad mă întreabă:

— Mami, bunica e tristă?

Nu știu ce să-i răspund. Da, bunica e tristă. Și eu sunt tristă. Și cred că toți suntem prinși într-o capcană a așteptărilor nespuse.

Seara îi scriu un mesaj mamei: „Te iubesc. Îmi pare rău dacă te-am rănit.”
Ea răspunde simplu: „Știu. Și eu.”

Timpul trece greu după acea vizită. Încerc să sun mai des, să trimit poze cu Vlad, dar mereu simt că nu e suficient. Radu mă sună într-o seară:

— Irina, ai vorbit cu mama? Mi-a zis că e supărată…

— Da… Nu știu ce să mai fac.

— Poate ar trebui să vorbim toți trei cu ea. Să-i explicăm că o iubim, dar fiecare are viața lui acum.

Organizăm o întâlnire pe Zoom — ironic, tehnologia ne aduce împreună când distanța ne desparte. Mama plânge când ne vede pe toți trei pe ecran.

— Vreau doar să știu că sunteți bine… Că nu m-ați uitat…

Mihaela îi promite că va veni acasă luna viitoare. Radu îi spune că o sună zilnic dacă vrea. Eu îi promit că vom încerca să facem o tradiție: duminica la prânz — fie și online — să fim împreună.

Nu e perfect. Dar încercăm.

Uneori mă întreb: oare cât din vinovăția asta vine din faptul că nu pot fi fiica perfectă pe care mama o vrea? Sau din faptul că nici ea nu știe cum să fie mamă pentru niște adulți ocupați?

Poate că fiecare generație trebuie să învețe cum să iubească altfel.

Voi cum ați reușit să vă împărțiți între familie și viața voastră? Cum îi explicați părinților voștri că îi iubiți chiar dacă nu puteți fi mereu acolo?