Între Doi Frați: Povara Nepărtinirii

— Nu înțeleg, mamă, de ce mereu Vlad primește tot ce-și dorește? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei scăldate în lumina rece a dimineții. Mama s-a oprit din spălatul vaselor, s-a întors spre mine cu mâinile ude și ochii obosiți.

— Radu, nu e așa cum crezi tu. Vlad are nevoie acum, tu ai serviciu stabil, ai casa ta…

Dar cuvintele ei nu făceau decât să-mi adâncească rana. Îmi simțeam obrajii arzând de furie și rușine. De ce nu putea vedea că și eu aveam nevoie? Nu de bani, ci de atenția și aprobarea ei. De ani de zile mă străduisem să fiu fiul model: note bune, muncă serioasă, niciun scandal. Vlad, în schimb, era mereu cel care greșea, dar tot el primea iertarea și sprijinul necondiționat.

Totul a început când tata a murit pe neașteptate, lăsându-ne pe toți cu sufletele sfâșiate. Mama s-a agățat de noi ca de niște colaci de salvare, dar Vlad părea să fie mereu în centrul atenției ei. Când a venit vorba să-și cumpere apartament, mama a vândut o bucată din pământul moștenit și i-a dat lui Vlad banii pentru avans. Eu am aflat întâmplător, la o cafea cu mătușa Ileana.

— Știi că mama ta i-a dat lui Vlad banii pentru apartament? m-a întrebat ea, cu voce joasă.

Am simțit cum mi se taie respirația. Nici măcar nu mi-a spus. Am plecat acasă cu un nod în gât și o mie de întrebări în minte. Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea mea sufletească.

În zilele care au urmat, nu am mai putut vorbi normal cu Vlad. Orice discuție se transforma într-o ceartă mocnită sau într-o tăcere apăsătoare. El încerca să glumească, să mă invite la bere sau la meciuri, dar eu refuzam mereu.

— Ce-ai cu mine, Radule? m-a întrebat într-o seară, când ne-am întâlnit întâmplător la magazin.

— Nimic, Vlad. Doar că unii dintre noi trebuie să muncească pentru tot ce au.

A rămas cu ochii mari, surprins și rănit. Nu a zis nimic, dar am văzut cum i se strânge maxilarul. Am plecat fără să mă uit înapoi.

Mama a încercat să mă împace. Mi-a adus plăcinta mea preferată și a stat lângă mine pe canapea.

— Radu, tu ești băiatul meu cel mare. Mereu ai fost responsabil și m-ai ajutat la greu. Vlad… el e mai slab de înger. Are nevoie de mai mult sprijin.

— Și eu? Eu nu am nevoie? De ce nu m-ai întrebat niciodată dacă mi-e greu?

A tăcut mult timp. Am văzut lacrimi în ochii ei.

— Poate am greșit. Dar am făcut tot ce am crezut că e mai bine pentru voi.

Am simțit cum mi se frânge inima. Nu voiam să o rănesc pe mama, dar nici nu puteam să-mi ignor propriile sentimente. Am început să mă îndepărtez de familie. Nu mai mergeam la mesele de duminică, nu mai răspundeam la telefoane. Prietena mea, Ioana, încerca să mă facă să vorbesc despre asta.

— Radu, nu poți trăi toată viața cu resentimentele astea. O să te macine pe dinăuntru.

— Dar cum să trec peste? Mereu am fost pe locul doi!

— Poate că nu e vorba despre cine e pe primul loc… Poate fiecare are locul lui în inima părinților.

Am stat mult pe gânduri la vorbele ei. Într-o zi, am primit un mesaj de la Vlad: „Hai să bem o bere. Trebuie să vorbim.”

Am acceptat cu jumătate de inimă. Ne-am întâlnit într-un bar mic din cartierul nostru vechi. Vlad era deja acolo, cu două beri pe masă.

— Radu… știu că ești supărat pe mine și pe mama. Dar vreau să știi ceva: nu am cerut eu banii ăia. Mama a insistat. Și… dacă vrei, îți dau jumătate din ce mi-a dat ea.

Am rămas fără cuvinte. M-am uitat la el și am văzut pentru prima dată cât de greu îi era și lui.

— Nu e vorba despre bani, Vlad… E despre cum m-am simțit eu toată viața: că trebuie să fiu perfect ca să primesc puțină atenție.

A dat din cap încet.

— Și eu m-am simțit mereu ca oaia neagră… Poate că niciunul dintre noi n-a avut ce-și dorea cu adevărat.

Am băut împreună berea aceea amară și dulce în același timp. Pentru prima dată după mult timp, am râs împreună ca frații care eram odată.

După acea seară, lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte. Dar am început să vorbim mai des, să ne spunem ce simțim cu adevărat. Mama ne-a văzut împreună și a plâns de bucurie.

Acum știu că echilibrul într-o familie nu înseamnă mereu egalitate perfectă, ci sinceritate și iertare. Dar oare câți dintre noi reușim să trecem peste orgolii și răni vechi ca să găsim drumul spre ceilalți?

Poate că fiecare familie are propriile umbre — dar cine are curajul să le privească în față?