Casa moștenită și adevărul nerostit: O poveste despre familie, bani și răni vechi

— Cum poți să accepți bani de la sora ta? Tu ai totul, iar ea abia se descurcă!
Vocea mătușii Ileana a tăiat aerul din sufrageria înghesuită, unde ne strânseserăm după parastasul soacrei mele. Toți au amuțit. Natan, soțul meu, s-a înroșit la față și a strâns pumnii pe lângă corp. Madalina, sora lui mai mică, s-a uitat în podea, cu ochii umezi. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când familia noastră era zguduită de discuții despre bani, dar niciodată nu fusese atât de direct.

Totul a început după ce am citit testamentul mamei lor. Casa cu trei camere din cartierul vechi al orașului urma să fie împărțită între Natan și Madalina. O casă veche, dar cochetă, cu viță de vie pe verandă și miros de gutui coapte toamna. Pentru Madalina, care locuia cu chirie într-o garsonieră la marginea orașului și lucra la supermarket pe salariu minim, casa aceea era tot ce-și putea dori. Pentru Natan, care avea deja un apartament spațios și o firmă de construcții care mergea bine, era doar o altă proprietate.

— Nu e vorba doar de bani, Ileana! a izbucnit Natan. E vorba de ce a vrut mama. Așa a scris ea în testament.

— Dar tu nu vezi că Madalina nu are unde să stea? Tu ai tot ce-ți trebuie! De ce nu-i lași ei casa? a continuat mătușa, cu voce tremurată de indignare.

Madalina a ridicat privirea spre fratele ei. Ochii ei căprui erau plini de lacrimi nespuse. — Natan… eu nu pot să-ți dau partea ta. N-am de unde. Dar nici nu pot să plec din casa asta. Aici am crescut… aici e tot ce mi-a rămas din mama.

Am simțit cum privirile tuturor se îndreaptă spre mine. Eram nora „venită din alt oraș”, cea care „l-a făcut pe Natan să uite de familie”. M-am ridicat încet și am spus: — Poate ar trebui să discutăm liniștit, fără să ne acuzăm unii pe alții. Știu că e greu pentru toți…

Dar Ileana nu s-a lăsat: — Nu! Trebuie spus adevărul! Natan, tu ai bani! Madalina n-are nimic! Cum poți să-i ceri jumătate din casă?

Natan s-a ridicat brusc și a ieșit pe verandă. L-am urmat. L-am găsit sprijinit de balustradă, cu privirea pierdută printre frunzele de viță.

— Nu vreau să par lacom, mi-a spus încet. Dar nici nu vreau să mă simt ca ultimul om în fața tuturor. Mama a vrut să fie corect cu amândoi.

— Știu… dar poate că uneori corectitudinea nu e aceeași cu dreptatea. Madalina chiar n-are nimic…

A oftat adânc. — Toată viața mama m-a pus pe mine pe primul loc. Madalina mereu a fost „cea mică”, „cea slabă”. Poate că acum ar trebui să-i dau ceva înapoi.

În casă, discuțiile continuau. Unchiul Vasile încerca să calmeze spiritele: — Hai să nu ne certăm pentru o casă! Suntem frați!

Dar verișoara Raluca șoptea către altcineva: — Dacă eram eu în locul Madalinei, nu mai vorbeam cu el niciodată…

Seara s-a terminat cu toții obosiți și triști. Am plecat acasă fără să fi rezolvat nimic. În zilele următoare, tensiunea a crescut. Madalina m-a sunat plângând: — Nu vreau să mă urască fratele meu… dar nici nu pot să-i dau partea lui. Ce să fac?

Natan s-a închis în el. Nu mai vorbea despre casă, dar îl vedeam cum se frământă noaptea târziu. Într-o seară l-am găsit uitându-se la o poză veche cu el și Madalina copii, pe treptele casei.

— Mi-e dor de vremurile când eram doar noi doi și nu conta cine are mai mult sau mai puțin…

— Poate că încă puteți fi frați, i-am spus încet. Poate că gesturile contează mai mult decât actele.

A doua zi dimineață, Natan a sunat-o pe Madalina. Au vorbit ore întregi. La final, mi-a spus: — I-am spus că poate rămâne în casă cât vrea ea. Nu-i cer nimic acum. Poate cândva… dacă va putea… sau poate niciodată.

Madalina a venit la noi cu o prăjitură făcută de ea și ochii roșii de plâns: — Mulțumesc… nu știu dacă merit atâta bunătate.

Ileana însă nu s-a lăsat: — Să nu uiți că familia e mai importantă decât banii! Dar să nu uiți nici cine te-a ajutat când ai avut nevoie!

Am rămas cu un gust amar după toată povestea asta. M-am întrebat dacă banii chiar pot distruge legături care păreau indestructibile sau dacă tocmai astfel de momente scot la iveală adevărata față a oamenilor.

Acum, când privesc casa aceea veche din depărtare, mă întreb: oare cât valorează liniștea sufletească? Merită să pierzi un frate pentru o bucată de pământ? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?