Casa noastră, regulile ei: Povestea unei mame-soacre care nu știe de limite

— Iar a venit mama ta fără să anunțe! am șoptit printre dinți, în timp ce încercam să ascund vasele nespălate sub chiuvetă. Era a treia oară săptămâna asta când ușa se deschidea larg, fără niciun telefon înainte, iar vocea stridentă a doamnei Mariana răsuna prin hol: „Bună ziua, copii! Am adus niște plăcinte calde!”

Nu am nimic împotriva plăcintelor, dar simțeam cum fiecare vizită neanunțată îmi invadează spațiul, ca o ploaie rece care pătrunde printr-o fereastră uitată deschisă. Soțul meu, Radu, ridica din umeri și încerca să pară relaxat, dar știam că și pe el îl deranjează. Doar că nu avea curajul să-i spună mamei lui adevărul.

Totul a început când am cumpărat apartamentul. Nu aveam destui bani pentru avans, iar Mariana s-a oferit să ne ajute. „E pentru voi, să nu stați cu chirie toată viața!”, spunea ea cu un zâmbet larg. Am acceptat ajutorul, recunoscătoare și puțin rușinată. Dar n-am știut atunci că banii ei vor veni cu dobândă sufletească.

Primele luni au fost liniștite. Mariana venea doar la invitație, aducea flori sau dulciuri și pleca repede. Dar încet-încet, vizitele au devenit tot mai dese și mai lungi. Într-o zi am găsit-o schimbând perdelele din sufragerie fără să mă întrebe. Altă dată, mi-a reorganizat dulapul din bucătărie „ca să fie mai practic”.

— Mamă, nu trebuia să te deranjezi… am încercat eu să protestez.
— Lasă, dragă, că știu eu mai bine cum e bine într-o casă! mi-a răspuns ea cu un aer superior.

Radu se ferea de discuții. „E mama, nu vrea decât să ajute”, îmi spunea el seara, când îi povesteam cât de sufocată mă simt. Dar eu vedeam altceva: o femeie care nu știe să se oprească, care confundă generozitatea cu dreptul de proprietate.

Într-o după-amiază ploioasă, când abia ajunsesem acasă de la serviciu și visam la o baie fierbinte, am găsit-o pe Mariana în sufragerie, cu două vecine de-ale ei. Făceau cafea și râdeau zgomotos.

— Ce se întâmplă aici? am întrebat uimită.
— Am venit cu fetele să-ți arătăm cum se face zacusca adevărată! a exclamat ea veselă.

M-am simțit ca o musafiră în propria casă. Am zâmbit forțat și m-am retras în dormitor, unde am plâns în tăcere. Nu voiam scandal, dar nici nu mai puteam suporta.

A doua zi i-am spus lui Radu:
— Trebuie să vorbim cu mama ta. Nu mai pot trăi așa.
El a oftat adânc:
— Știu… Dar dacă se supără? Dacă nu mai vorbește cu noi?
— Și dacă nu facem nimic? O să ajungem să ne urâm unul pe altul!

Am decis să avem o discuție cu Mariana. Am invitat-o la masă și i-am spus direct:
— Mariana, îți mulțumim pentru tot ce ai făcut pentru noi. Dar avem nevoie de intimitate. Te rugăm să ne anunți înainte să vii.

S-a uitat la noi ca și cum i-am fi cerut luna de pe cer.
— Cum adică? Eu am pus bani aici! Nu pot veni când vreau?

Mi s-a strâns inima. Am văzut în ochii ei dezamăgire și furie.
— Poți veni oricând vrei, dar te rugăm să ne anunți înainte. Avem nevoie de spațiul nostru.

A plecat fără să spună nimic. Zilele următoare nu ne-a mai sunat deloc. Radu era abătut; eu mă simțeam vinovată și eliberată în același timp.

După o săptămână, a venit din nou. De data asta a bătut la ușă. Avea ochii roșii și o pungă cu mere.
— Am greșit… Poate că m-am băgat prea mult. Dar mi-e greu să stau singură acasă…

Atunci am înțeles: nu era doar despre control sau bani. Era despre singurătatea ei, despre frica de a nu mai fi necesară.

Am început să o invităm la masă duminica și să stabilim împreună când vine. A fost greu la început — uneori încă uită și apare pe neașteptate — dar acum știm să discutăm deschis.

M-am întrebat adesea: unde se termină recunoștința și unde începe dreptul la viața mea? Cât de mult trebuie să sacrifici pentru liniștea familiei? Voi ce ați fi făcut în locul meu?