Două Ani de Tăcere: Povestea Durerii dintre Mamă și Fiică

— Irina, te rog, nu pleca așa! Nu putem termina discuția în felul ăsta! am strigat după ea, cu vocea tremurândă, în timp ce ușa se trântea cu un zgomot sec. Era o seară de noiembrie, friguroasă și umedă, iar în apartamentul nostru mic din cartierul Drumul Taberei, aerul era încărcat de reproșuri nespuse și lacrimi nerostite.

Au trecut doi ani de atunci. Doi ani în care nu am mai primit niciun telefon, niciun mesaj, nici măcar o felicitare de Crăciun sau de ziua mea. Mă numesc Clara și am 68 de ani. Îmi port singurătatea ca pe o haină veche, care s-a lipit de mine și nu mai vrea să cadă. Vecinii mă salută politicos pe scară, uneori mă invită la o cafea, dar nimeni nu știe cu adevărat cât de tare doare tăcerea Irinei.

Irina a fost totul pentru mine. Am crescut-o singură, după ce tatăl ei, Sorin, ne-a părăsit când ea avea doar șapte ani. Am muncit ca asistentă medicală la Spitalul Universitar, făcând ture de noapte și sacrificând orice urmă de viață personală pentru ca fiica mea să aibă tot ce-i trebuie. Poate că am fost prea strictă uneori, poate că am pus prea multă presiune pe ea să fie „cea mai bună”, dar tot ce am făcut a fost din dragoste.

Ultima noastră ceartă a pornit de la nimic — sau cel puțin așa mi s-a părut mie atunci. Irina venise acasă cu un bărbat pe care nu-l cunoșteam, Mihai, și mi-a spus că vrea să se mute cu el la Brașov. Am simțit cum mi se rupe sufletul. „Cum să pleci? Cum să mă lași singură? Nici nu-l cunoști bine pe băiatul ăsta!” am izbucnit eu. Irina a început să plângă și mi-a spus că nu mai suportă să fie controlată la fiecare pas, că are nevoie să-și trăiască viața.

— Mamă, nu poți să mă ții legată de tine toată viața! Nu vezi că mă sufoci? Nu vezi că nu mai sunt copil?

— Dar eu doar vreau să te protejez! Nu vreau să pățești ce am pățit eu cu tatăl tău!

— Nu sunt tu! Nu vreau să trăiesc cu frica ta!

Apoi a plecat. Și nu s-a mai întors.

Primele luni au fost un coșmar. Mă trezeam noaptea și mă uitam la telefon, sperând că voi vedea numărul ei pe ecran. Mergeam la piață și cumpăram merele verzi care îi plăceau ei cel mai mult, doar ca să le văd ofilindu-se pe masă. Am încercat să-i scriu mesaje — „Irina, te rog, răspunde-mi”, „Mi-e dor de tine”, „Sunt aici dacă ai nevoie de mine” — dar nu am primit niciun răspuns.

Vecina mea, Mariana, m-a găsit plângând într-o dimineață pe bancă în fața blocului.

— Clara, dragă, trebuie să-i dai timp. Copiii au nevoie să-și găsească drumul lor. Și eu am trecut prin asta cu băiatul meu.

— Dar dacă n-o să se mai întoarcă niciodată? Dacă am pierdut-o pentru totdeauna?

Mariana m-a strâns în brațe și mi-a spus că timpul vindecă orice rană. Dar timpul nu vindecă tăcerea. Timpul doar o adâncește.

Am început să merg la biserică duminica dimineața. M-am rugat pentru sănătatea Irinei, pentru fericirea ei, pentru iertare. Preotul m-a ascultat într-o zi la spovedanie și mi-a spus:

— Sufletul mamei e greu când copilul nu-i vorbește. Dar uneori trebuie să lăsăm copiii să greșească singuri ca să poată învăța.

Am încercat să accept asta. Am încercat să-mi umplu zilele cu activități: croșetez pentru copiii din spital, citesc romane vechi sau mă uit la fotografiile din tinerețe. Dar nimic nu umple golul lăsat de absența Irinei.

Anul trecut am făcut 69 de ani. Am pregătit o prăjitură cu mere, rețeta preferată a Irinei, și am pus două farfurii pe masă. Poate va veni azi, mi-am spus. Poate va suna la ușă și vom râde împreună ca altădată. Dar ziua a trecut în liniște, iar prăjitura a rămas neatinsă.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva eu sunt vinovată pentru tot ce s-a întâmplat. Poate am cerut prea mult de la ea. Poate nu am știut să-i arăt că o iubesc fără condiții. Poate am confundat grija cu controlul.

Într-o seară, am primit un telefon de la Mihai — da, chiar el.

— Doamnă Clara? Sunt Mihai… Voiam doar să vă spun că Irina e bine. Are un job bun aici la Brașov și… vă duce dorul.

— Atunci de ce nu mă sună? De ce nu vrea să vorbească cu mine?

— Cred că îi e teamă… S-ar putea să creadă că o veți judeca din nou.

Am închis telefonul cu inima strânsă. Dacă fiica mea trăiește cu frica judecăților mele? Dacă eu sunt motivul pentru care tace?

Acum mă apropii de 70 de ani și mă gândesc tot mai des la sfârșitul vieții mele. Cine va veni la înmormântarea mea? Cine va aprinde o lumânare la mormântul meu? Oare Irina va regreta tăcerea asta?

În fiecare zi deschid ușa apartamentului cu speranța că voi găsi o scrisoare sau un mesaj sub preș. În fiecare zi mă uit la telefon înainte de culcare și îmi spun: „Poate mâine…”

Oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câți copii cred că fuga e singura soluție? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Cum ați repara o inimă frântă de tăcere?