„Când Maria avea 12 ani, am plecat la muncă în Italia”: Povestea unei mame care a pierdut totul pentru a oferi un viitor mai bun

— Nu-mi pasă că ai trimis bani, mamă! Unde ai fost când am avut nevoie de tine?
Vocea Mariei răsună încăpățânată și tăioasă în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. E seară târzie, iar afară plouă mărunt peste Bacăul cenușiu. Eu stau la masă, cu mâinile strânse în poală, încercând să nu plâng. Maria are 19 ani acum, dar privirea ei e rece ca o iarnă lungă.

Mă uit la ea și nu recunosc copilul pe care l-am lăsat în urmă acum șapte ani. Atunci avea doar doisprezece ani, părul prins în două codițe și ochii mari, speriați. Îmi amintesc perfect ziua aceea: valiza mea era gata, biletul de autocar spre Roma în buzunar, iar mama mea plângea pe hol. Maria nu a spus nimic. Doar s-a uitat la mine cu o tristețe care m-a urmărit până azi.

— Maria, am făcut tot ce am putut… Am vrut să-ți fie mai bine decât mi-a fost mie.
— Nu voiam bani! Voiam să fii aici! Să vii la serbări, să mă ții de mână când mi-era frică de întuneric…

Nu știu ce să-i răspund. În Italia am spălat bătrâni, am curățat case străine, am dormit pe canapele înguste și am plâns nopți la rând. Am trimis fiecare bănuț acasă: pentru hainele ei, pentru rechizite, pentru ca Maria să nu simtă lipsurile pe care le-am simțit eu. Dar nu am știut că lipsa mea va fi cea mai grea povară.

Tata a murit la un an după ce am plecat. Mama s-a îmbolnăvit și Maria a rămas singură multe seri. Îmi scria scrisori scurte: „Mi-e dor de tine”, „Am luat 10 la română”, „Bunica e bolnavă”. Eu îi răspundeam cu promisiuni: „O să vin curând”, „Te iubesc mult”, „Fii puternică”. Dar curândul s-a transformat în ani.

Când am reușit să vin acasă pentru prima dată după patru ani, Maria nu a vrut să mă vadă. S-a încuiat în cameră și a plâns. Mama mi-a spus: „Nu te mai cunoaște. E supărată pe tine.” Am încercat să-i explic că nu aveam de ales. În satul nostru nu era de muncă, iar salariul de la croitorie abia ne ajungea pentru pâine și cartofi.

În Italia, viața era grea și singuratică. Am avut noroc cu Irina, o altă româncă din Vaslui, care m-a ajutat să găsesc de lucru la o familie de bătrâni. Îmi era dor de Maria în fiecare zi. Îi cumpăram rochii frumoase din piață și le trimiteam acasă cu pachete mari de dulciuri. Dar niciun cadou nu putea umple golul dintre noi.

Într-o seară, după ce am spălat podeaua și am terminat treaba, m-am uitat pe telefon la pozele Mariei postate pe Facebook. Era la balul bobocilor, zâmbea larg lângă prietenele ei. M-am bucurat pentru ea, dar m-a durut că nu eram acolo să-i văd zâmbetul pe viu.

Acum, când m-am întors definitiv acasă, totul e schimbat. Maria e aproape adultă și nu mai are nevoie de mine. Îmi vorbește rar și doar despre lucruri practice: facturi, programul la facultate, ce trebuie cumpărat din piață. Între noi e un zid gros de tăcere și reproșuri nespuse.

Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi un jurnal al Mariei din clasa a șaptea. Am citit cu lacrimi în ochi: „Azi mi-e dor de mama. Toți copiii au venit cu părinții la serbare. Eu am stat lângă bunica. M-am prefăcut că nu-mi pasă.”

Am încercat să vorbesc cu ea despre toate astea.
— Maria, știu că te-am rănit… Dar am făcut totul pentru tine.
Ea s-a uitat la mine lung:
— Poate că ai făcut totul pentru mine, dar eu n-am cerut nimic din toate astea. Doar să fii aici.

M-am simțit mică și neputincioasă. Cum să-i explic unui copil că uneori viața te obligă să alegi între două rele? Că dragostea mea pentru ea a fost mereu acolo, chiar dacă eram departe?

Seara aceea a trecut greu. Am stat singură la masă și m-am gândit la toate femeile din sat care au plecat ca mine: Viorica la Spania, Lenuța la Germania, Mariana la Anglia… Toate au lăsat copii acasă și toate trimit bani și pachete cu dulciuri. Dar oare câți dintre copiii lor le vor ierta vreodată?

Maria a ieșit din cameră târziu.
— Mamă… Poți să vii cu mine mâine la facultate? Am nevoie să semnezi ceva.
Am simțit o speranță mică în suflet.
— Sigur că vin.

Poate că nu voi reuși niciodată să repar tot ce s-a rupt între noi. Poate că va rămâne mereu o rană deschisă. Dar măcar pot încerca să fiu aici acum.

Mă întreb adesea: câte mame ca mine trăiesc cu această vinovăție? Oare copiii noștri ne vor ierta vreodată? Sau sacrificiul nostru va rămâne mereu o povară între generații?