Între două lumi: Povestea unei fiice între luxul mamei și lupta zilnică pentru supraviețuire

— Deci, Irina, mai aveți pâine sau ați trecut deja la mămăligă? vocea mamei mele răsună tăios prin receptor, în timp ce eu încerc să-mi ascund lacrimile. Stau pe marginea patului, cu telefonul strâns în palmă, în timp ce aud cum ploaia lovește geamul apartamentului nostru mic din cartierul Militari. În bucătărie, Mihai, soțul meu, încălzește laptele pentru Vlad, băiețelul nostru de patru ani, care se joacă liniștit cu cuburile colorate. Vlad are sindrom Down. Pentru mama, asta e doar încă o dovadă că viața mea e un șir de alegeri greșite.

— Mamă, nu e nevoie să faci glume din astea… îi răspund încet, încercând să nu mă audă Mihai.

— Nu-i glumă, Irina! Dacă te-ai fi măritat cu cine trebuie, nu ai fi ajuns aici. Dar tu ai ales dragostea, nu stabilitatea. Uite unde te-a adus!

Închid ochii și încerc să-mi adun gândurile. Mama locuiește într-o vilă cu etaj la Snagov, cu piscină și menajeră filipineză. Eu stau într-un apartament cu două camere, la etajul patru fără lift. Pentru ea, viața mea e un eșec pe care îl poate comenta la cafea cu prietenele ei de la Rotary Club.

Mihai intră în cameră și mă privește îngrijorat.

— Ce-a mai zis? întreabă el încet.

— Nimic… aceleași lucruri.

Îl văd cum strânge din maxilare. Știu că îl doare. El muncește de dimineață până seara la o firmă de curierat. Salariul abia ne ajunge pentru chirie, facturi și terapiile lui Vlad. Eu am renunțat la job după ce s-a născut Vlad; nu aveam cui să-l las și nici grădiniță nu l-a primit.

Seara, după ce adoarme Vlad, Mihai se așază lângă mine pe canapea.

— Irina, știu că-ți e greu cu maică-ta… Dar nu pot să fac mai mult. Am încercat tot ce am putut.

Îi iau mâna în a mea.

— Nu e vina ta. Știu că faci tot ce poți. Dar uneori simt că nu mai pot duce povara asta…

Mihai oftează și mă strânge în brațe.

A doua zi dimineață, primesc un mesaj de la mama: „Vin diseară să văd copilul. Să fie curat în casă!”

Inima îmi bate tare. Încep să fac curat febril, să ascund orice urmă de sărăcie: hainele peticite ale lui Vlad, borcanul gol de zacuscă pe care îl păstrăm pentru că nu avem bani de altceva. Când ajunge mama, intră ca o regină în apartamentul nostru modest.

— Ce miros e ăsta? întreabă strâmbând din nas.

— Am făcut supă de legume pentru Vlad…

— Vai de capul vostru! La mine acasă nici câinele nu mănâncă așa ceva!

Îl ia pe Vlad în brațe, dar îl privește ca pe un obiect stricat.

— Ce face copilul? Tot nu vorbește?

— Face progrese la terapie… răspund timid.

— Terapie! O risipă de bani! Dacă ai fi avut un bărbat adevărat lângă tine, nu ai fi ajuns aici!

Mihai intră în cameră și o salută politicos.

— Bună ziua, doamnă Maria.

Ea îl ignoră complet și continuă să inspecteze casa.

După ce pleacă, rămânem amândoi tăcuți. Vlad se joacă liniștit pe covor. Mă uit la Mihai și văd cât de obosit e. Îmi vine să urlu de neputință.

În acea noapte nu pot dormi. Îmi amintesc copilăria mea: rochii scumpe, vacanțe la munte, dar mereu singură. Mama era ocupată cu afacerile ei; tata a plecat când aveam zece ani. Poate de aceea am ales dragostea lui Mihai — pentru că el mă vede cu adevărat.

Într-o zi primesc un telefon de la mama:

— Irina, am vorbit cu un prieten care are o firmă mare. Poate să-l angajeze pe Mihai ca șofer. Salariu dublu față de cât câștigă acum. Dar trebuie să-și schimbe comportamentul și să nu mai umble îmbrăcat ca un muncitor.

Îmi vine să râd și să plâng în același timp.

— Mamă, Mihai are demnitatea lui. Nu poți cumpăra totul cu bani!

— Demnitate? Cu demnitatea plătești chiria? O să ajungi pe drumuri!

Închid telefonul și simt cum mă sufoc între două lumi: una a luxului rece și una a iubirii simple, dar plină de lipsuri.

Într-o seară, Mihai vine acasă mai devreme. Îl găsesc plângând în baie.

— Nu mai pot, Irina… M-am săturat să fiu umilit de mama ta… Să mă simt mereu insuficient…

Îl iau în brațe și plângem amândoi. Vlad vine lângă noi și ne atinge obrajii cu mâinile lui mici.

Atunci înțeleg: familia mea suntem noi trei. Nu banii mamei contează, ci dragostea noastră imperfectă.

A doua zi îi scriu mamei un mesaj lung:
„Mamă, te rog să nu-l mai judeci pe Mihai. El este sprijinul meu și tatăl minunat al lui Vlad. Dacă nu poți accepta asta, te rog să nu mai vii la noi.”

Nu-mi răspunde zile întregi. Mă doare tăcerea ei mai mult decât orice insultă.

Dar pentru prima dată simt că am făcut ceva pentru mine și familia mea.

Mihai mă privește cu ochii umezi:
— Ești sigură?
— Da… E timpul să trăim pentru noi.

Poate că nu vom avea niciodată vila de la Snagov sau mesele luxoase ale mamei. Dar avem ceva ce ea n-a avut niciodată: dragoste adevărată și curajul de a fi noi înșine.

Oare câți dintre noi trăim între două lumi? Câți alegem liniștea sufletului în locul aparențelor? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?