Dincolo de Uși Încuiate: Povestea Unei Vecinătăți Frânte

— Nu mai plânge, Rareș! Ți-am zis să nu mai plângi!
Vocea răgușită a lui Vlad răsuna prin pereții subțiri ai blocului, iar eu, cu mâna tremurândă pe clanța ușii mele, mă simțeam prinsă între două lumi: cea a visului meu proaspăt cumpărat și cea a coșmarului care se desfășura la doar câțiva metri distanță. Era a treia noapte la rând când auzeam țipete și plânsete venind din apartamentul vecin. Mă numesc Irina și, după ani de sacrificii, am reușit să-mi cumpăr propriul apartament într-un cartier liniștit din București. Sau cel puțin așa credeam.

În prima săptămână, totul părea perfect: vecini politicoși, o bătrânică ce mă saluta mereu cu „Săru’ mâna”, miros de cafea proaspătă dimineața pe palier. Dar apoi am început să aud. Nu doar zgomotele obișnuite ale blocului, ci acele sunete care nu-ți dau pace: un copil care plânge prea des, o voce de bărbat care răcnește, uneori și sunetul unui obiect trântit. M-am întâlnit cu Vlad pe scară într-o dimineață. Era un bărbat trecut de 40 de ani, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de nervi. Rareș, băiatul lui, avea vreo 8 ani și mergea mereu cu capul plecat, strângând la piept un ursuleț ponosit.

— Bună dimineața! am încercat eu timid.

Vlad m-a privit scurt, aproape suspicios.

— Bună, a răspuns sec, trăgându-l pe Rareș după el.

În acea zi am decis să nu mă bag. „Nu e treaba mea”, mi-am spus. Dar noaptea următoare am auzit din nou plânsul copilului. Am stat în pat cu ochii larg deschiși, simțind cum fiecare suspin al lui Rareș îmi zgârie sufletul. Dimineața următoare am găsit o jucărie spartă pe palier. Am ridicat-o și am bătut la ușa lor.

— Cine e? s-a auzit vocea lui Vlad, iritată.

— Sunt Irina, vecina de lângă… Am găsit asta pe jos. Cred că e a lui Rareș.

Ușa s-a deschis doar cât să-i văd ochii obosiți.

— Mulțumim, a zis scurt și mi-a smuls jucăria din mână.

Am zărit pentru o clipă chipul lui Rareș în spatele tatălui său: ochi mari, albaștri, plini de teamă. Am vrut să-i spun ceva, orice, dar ușa s-a închis brusc.

Zilele au trecut greu. La serviciu nu mă puteam concentra. Prietena mea cea mai bună, Mihaela, mi-a spus la telefon:

— Irina, nu te băga! Nu știi ce se întâmplă acolo. Poate exagerezi tu…

Dar nu exagerez. Într-o seară am auzit clar cum Vlad îl certa pe Rareș:

— Ești un prost! Din cauza ta am ajuns aici! Dacă n-ar fi murit maică-ta…

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să sun la Protecția Copilului sau la Poliție, dar mi-a fost frică. Dacă mă răzbună Vlad? Dacă îi fac mai mult rău copilului?

Într-o duminică dimineață l-am văzut pe Rareș singur în fața blocului. Stătea pe bordură și desena cu un băț pe asfalt. M-am apropiat încet.

— Bună, Rareș! Ce desenezi acolo?

A ridicat privirea speriat.

— Nimic… doar niște linii.

— Îți place la școală?

A dat din umeri.

— Nu prea… Tata zice că nu sunt bun de nimic.

Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Am scos din geantă o ciocolată și i-am întins-o.

— Să nu-i spui lui tata… a șoptit el.

— Nu-i spun, promit.

În acea zi am decis că trebuie să fac ceva. Am început să vorbesc cu ceilalți vecini. Doamna Stanciu de la trei mi-a spus:

— Vai mamă, toți avem probleme… Dar să nu te pui cu Vlad! E om greu…

Am aflat că soția lui murise într-un accident acum doi ani și de atunci Vlad nu mai era om. Bea des și își vărsa nervii pe copil.

Într-o seară l-am auzit pe Vlad urlând mai tare ca niciodată. Plânsul lui Rareș era sfâșietor. Am pus mâna pe telefon și am format 112. Vocea operatorului m-a întrebat calm:

— Ce urgență aveți?

— Un copil e abuzat de tatăl lui… vă rog veniți repede!

Poliția a venit în zece minute. Am privit prin vizor cum doi polițiști băteau la ușa lor. Vlad a ieșit nervos:

— Ce vreți? Nu s-a întâmplat nimic!

Rareș stătea în spatele lui, cu ochii în pământ.

Polițiștii au vorbit cu Vlad câteva minute și apoi au plecat. Nimeni nu l-a întrebat nimic pe Rareș. A doua zi Vlad m-a întâlnit pe scară.

— Tu ai sunat la poliție? m-a întrebat printre dinți.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Eu… doar am vrut să ajut…

— Să nu te mai bagi! Nu e treaba ta!

Din acea zi Rareș nu a mai ieșit din casă. Nu l-am mai văzut nici la școală. Am aflat că Vlad l-a mutat la bunici într-un sat din Moldova „să-l facă bărbat”.

M-am simțit vinovată și neputincioasă. Am vrut să fac bine și poate am făcut mai mult rău. Oare câți copii ca Rareș trăiesc lângă noi și noi ne prefacem că nu-i vedem? Oare chiar nu putem face nimic sau doar ne e frică să încercăm?